Blogu' lu' Marcus

30/05/2009

Si Am Calcat Pe Ape

Filed under: May Day..Sabordarea Flotei Comerciale Romane — Marcus @ 11:56

Stimate si stimati prietene, prieteni, neprietene si neprieteni

Care va rupeti din timpul Dvs. liber, pentru a trage o geana pe acest blog.

Tinand cont de faptul ca zilele de sarbatoare  sunt lasate de Dumnezeire, fie pentru odihna si pace, fie pentru relaxarea neuronilor nostri (aia pe care ii avem, nu pe care unii dintre noi-printre care ma numar si eu- ne-am dori  sa-i avem), neuroni supusi in cursul sapatamanii la fel si fel de apasari psihice, uneori „invartosate” pana la limita suportabilului, de catre alesii nostri, in frunte cu Alesul no. One si clanul sau, m-am gandit ca n-ar fi rau daca as posta fragmente din cartea publicata de mine (si respinsa la vanzare in librarii pe motiv de cenzura politica „under-cover”) intitulata May Day… Sabordarea Flotei Comerciale Romane.

Vin la Dvs. cu rugamintea ca, dupa ce veti fi citit mai multe capitole , sa va spuneti opinia, in sensul de a ma lamuri si pe mine ce este politic incorect in cartea respectiva.

Va doresc lectura placuta si un sfarsit de sapamana minunat alaturi de cei dragi,

marcus

5. ŞI AM CĂLCAT PE APE

Anul III de facultate a reprezentat pentru mine şi colegii mei de „suferinţă cazonă” bucuria descoperirii imensităţii marine, la bordul navei-şcoală „Neptun”, cu care am făcut voiajul de practică pe o durată de mai bine de două luni, timp în care am avut ocazia să vizităm cinci porturi în Marea Mediterană, trei maghrebiene Skikda, Alger în Algeria, Nador în Maroc şi două sud-europene, Marsilia şi Genova.
Primul şoc l-am resimţit puternic la trecerea Strîmtorii Bosfor, cînd timp de o oră am putut admira secole de civilizaţii, înmănunchiate într-o explozie arhitectonică greu de descris în cuvinte, nestemate ale geniului uman creator de divin arhitectonic şi îmbinate într-un superb colier dublu pe cele două maluri ale strîmtorii, cel european şi cel asiatic.
El a fost continuat sub aspect estetic, atunci cînd după tranzitarea Strîmtorii Dardanele, am lăsat în urmă culoarea cenuşie a Mării Negre continuată de verzuiul Marmaralei şi am descoperit brusc o nuanţă de indigo indescriptibilă, cu care ne-a întîmpinat o Mediterană calmă într-o zi de sfîrşit de primăvară.
Acest şoc a fost întărit şi întreţinut de navigaţia printre puzderia de insule, insuliţe şi bolovani solitari ai arhipelagului elen, iar spectacolul oferit de navigaţia din timpul nopţii pe o mare luminată a giorno de o lună plină a cărei strălucire era suficientă pentru activarea fosforului conţinut de miliarde de micro-organisme marine, astfel încît să jaloneze pur şi simplu aluncarea navei prin apă precum pe o autostradă construită pe Calea Lactee, determindu-mă să iubesc pentru totdeauna şi necondiţionat solitudinea vieţii de marinar dependent de întîlnirea tandră dintre imensitatea cerului cu marea cea mare.
La acest spectacol desăvîrşit al naturii au contribuit din plin şi răsăriturile şi apusurile de Soare, din care aveam să admir fără să mă satur, în viitoarea mea carieră mii şi mii, dar care de fiecare dată mi s-au părut unice şi de nedescris.
Primul contact cu o altă civilizaţie încărcată de istorie şi despre care citisem mult, cea maghrebiană, fascinantă ca evoluţie, l-am luat o dată cu acostarea navei în primul port de escală şi operare al navei, respectiv cochetul port Skikda situat la ţărmul unui golfuleţ la fel de dichisit şi apărat de furia vînturilor, port în care ni s-a făcut şi controlul de sosire în apele algeriene.
Cu ocazia acestui control, ne-a fost colectată rezerva de ţigări procurate din ţară, punîndu-se conform uzului portului sub sigiliu, nouă revenindu-ne pentru consum doar raţia de ţigări prevăzută de lege.
Tragedia a constat pe de-o parte în faptul că următorul port de escală era Algerul, sigiliul urmînd să fie înlăturat abia la părăsirea acestui port (după circa o lună), iar pe de altă parte în aceea că, în toată această perioadă nu ni s-a dat niciun ban cu care am fi putut completa rezerva de ţigări lăsată de vama algeriană pentru consum şi epuizată după o săptămînă.
Deci, văzînd noi că muncitorii algerieni sînt foarte atraşi de tricourile noastre marinăreşti din ţinuta militară de vară, am cam început să le comercializăm la preţuri foarte convenabile, ceea ce ne-a permis ca pe lîngă ţigări să ne mai cumpărăm şi uşoare urme de cafea şi mici suveniruri.
Partea tragi-comică a acestui mini-comerţ a constat în faptul că în acest voiaj, pe lîngă echipajul civil al navei, eram însoţiţi şi de ofiţeri activi ai Institutului de Marină, care la ieşirile noastre în oraş în grupuri de cîte 5-6 studenţi îmbrăcaţi în ţinuta militară, ne însoţeau îmbrăcaţi în civil (pentru a nu-şi da seama eventualii „spioni” că ei erau de fapt ofiţeri ai marinei militare), lucru ce ne cam îngreuna posibilitatea de manevră la cumpărături.
Neputînd să ne ferim la nesfîrşit de dumnealor pe motiv de “pipi” şi constatînd ei că noi începusem să fumăm ţigări de provenienţă algeriană, în timp ce ei nu prea aveau ce fuma, a venit şi fireasca şi inevitabila întrebare: de unde au ăştia bani?
Misterul a fost dezlegat cu ajutorul colegilor noştri cu normă dublă la contrainformaţiile militare, care ne-au turnat colonelului CI, ambarcat şi el la bordul navei cu misiunea de a preveni o eventuală rămînere în străinătăţuri (Doamne Fereşte! – tocmai o păţiseră la bricul “Mircea”, participant la o regată în USA), a vreunui student cu pretenţii de azil politic.
Doamne, ce scandal a ieşit ! „Lumeeee, lumeee, vino să vezi cum au înstrăinat la inamic echipament militar, tribunalul militar îi mănîncă, batalionul disciplinar îi paşte la întoarcerea în ţară”, veneau ameninţările din partea ofiţerilor militari care ne însoţeau.
În regimul militar, pentru a verifica integritatea sub aspect numeric a echipamentului din dotare se procedează la inventarierea în grup. Aceasta constă în adunarea trupei, iar la comanda celui însărcinat cu operaţiunea, fiecare militar produce la vedere efectul solicitat de comandă, efecte numărate şi contabilizate de plutonierul intendent.
Astfel la comanda „tricou”, noi era de presupus să arătăm tricourile (aveam două), unul în mîna şi unul îmbrăcat.
Deci pentru a se stabili viitorii inculpaţi şi pagubele aduse prin înstrăinare la inamic a efectelor armatei române, am fost toţi adunaţi într-unul dintre careurile navei şi s-a procedat la inventarierea de urgenţă a tricourilor care cam lipseau cu desăvîrşire, s-a făcut o listă pe care figuram de fapt toţi şi a urmat ancheta întreprinsă de colonelul CI.
Marea majoritate a colegilor mei au susţinut ca le-au fost furate (adevărul era că spălîndu-ţi un tricou, din momentul în care îl puneai pe sîrmă la uscat şi pînă te întorceai cu şosetele să le agăţi de aceeaşi sîrmă, dacă nu erai extrem de vigilent, acesta îţi dispărea).
Cîţiva colegi printre care şi eu am recunoscut adevărul, fapt care a dus la sistarea investigaţiilor. (CI-stul era totuşi mai destupat la minte şi a realizat că ameninţările respective ar fi putut avea ca efect exact ceea ce nu doreau ei, rămînerea unora dintre noi în străinătate pe motiv de sperietură „căprărească”, practicată de niste inconştienţi.)
Partea nostimă a constat în faptul că după vreo trei zile, m-a chemat „pe blat” Comandantul de companie şi m-a însărcinat cu misiunea de a-i vinde şi lui o pereche de pantofi la fel de militari, nou-nouţi, dar cu jurămînt de moarte pe roşu că nu voi spune nimănui.
A fost domn, mi-a dat şi mie două pachete de ţigări, comision pentru tranzacţia reuşită.
Odată terminată descărcarea pentru Alger, nava s-a îndreptat către noua destinaţie, portul marocan Nador, situat foarte aproape de încă posesiunea spaniolă Mellila, pentru care încărcasem din Constanţa utilaje pentru constructorii români, aflaţi la Nador unde construiau un port nou şi modern.
Ajunşi la Nador, necazurile noastre pecuniare au luat sfîrşit, fiind plătiţi la zi, fapt care ne-a permis să facem şi noi cumpărături la preţuri accesibile din bazarul de la Mellila.
Tot în această staţionare s-a pus şi problema aprovizionării navei cu alimente (deja trecuseră mai bine de 40 de zile de la plecarea din Constanţa), iar faptul că în respectivul port nu exista o firmă specializată pentru astfel de operaţiuni l-a determinat pe Comandantul navei să-l trimită pe Ofiţerul Intendent al navei însoţit de mai mulţi studenţi “cărători”, care să-l ajute să procure aceste alimente din piaţa din Melilla (alimente bune calitativ şi ieftine) pentru care să achite cash (de regulă se plătea prin factură confirmată de Comandant).
Ajunşi în piaţă, am luat pentru prima dată contact cu atmosfera inconfundabilă şi unică a bazarelor arăbeşti, de un farmec aparte, în care toată lumea se pare că se ceartă, cînd de fapt totul se reduce la negocierile purtate asupra preţurilor.
În cadrul acestor negocieri, negustorul arab, pe lîngă faptul că încearcă să te convingă că el are cea mai bună şi ieftină marfă în arealul delimitat de Mecca şi taraba lui de zarzavat, acelaşi negustor, atunci cînd negocierile iau o turnură nefavorabilă lui, mai că nu începe să plîngă argumentîndu-ţi că-i laşi muritori de foame pe cei zece copii şi cinci neveste nesocotind şi cămila din dotare, că dacă acceptă condiţiile tale nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să se întîlnească cu Allah în loc de a se întoarce acasă, etc.
Ofiţerul Intendent al navei, văzînd că nu mă las înduplecat de jelaniile mahomedanilor tarabagii a hotărît să-l asist în cadrul acestor tratative atît de pitoreşti, aşa că la un moment dat după (nu exagerez) jumătate de oră de tîrguieli cu un vînzător de pepeni, acesta negru de supărare a acceptat în final preţul oferit de noi.
După ce am încărcat marfa într-un camion pus la dispoziţie de constructorii români, m-am întors la taraba respectivului, hotărît să-mi cumpăr un pepene pentru mine, pe care după ce mi l-am ales m-am dus cu el la amicul meu negustorul şi l-am intrebat:
– Cît mă costă?
Acesta, vazîndu-mă, din negru catran s-a facut alb imaculat, apoi a trecut prin toată gama coloristică a spectrului solar, pentru ca în final să-mi şuiere printre dinţi:
– Ia-l şi yala (valea), nu te costă nimic dar să nu te mai prind prin piaţă!
Normal că l-am luat şi am tăiat-o scurt, privirea lui spunîndu-mi că vorbea serios..
De la Nador am plecat la Marsilia, unde am stat cîteva ore, după care admirînd de la distanţa şi pe timp de noapte Coasta de Azur, o adevarată diademă de diamante am ajuns la Genova unde am putut ieşi în oraş şi admira acest splendid giuvaier italian.
În Genova, făcînd legătura între port şi oraş, se afla o stradă pe care îşi făceau veacul majoritatea prostituatelor din acest oraş, aflate în căutare de clienţi.
Unul dintre colegii mei, nimerind pe această stradă, cu toate că nu avea banii necesari, după ce a trecut în revistă mai multe exemplare expuse ca la muzeu, din curiozitate, ochind o roşcată bine făcută, a abordat-o şi a şi întrebat-o:
-Cît mă costă?
Aceasta, după ce i-a aruncat o privire ucigătoare, i-a dat şi replica cuvenită:
-Ţi-ai greşit adresa, man! Eu sînt turistă irlandeză aşa că valea pînă nu chem. poliţia!
Roşu la faţă şi umilit, colegul meu n-a mai aşteptat o nouă invitaţie, băgînd viteză şi oprindu-se doar în cabina de la navă, unde ne-a povestit tărăşenia.
Terminînd de operat şi ultima coţadă de marfă în Genova, nava a luat cap compas Constanţa, port în care s-a terminat şi primul meu voiaj efectuat ca practicant pe una din navele marinei comerciale române.