Spre „Mititica” Cu Escorta De Cinci Stele

Coşmarul perioadei obligatorii de instrucţie, cînd efectiv – din lipsa acută de somn – ajunseserăm toţi la performanţa de a dormi în orice poziţie (inclusiv în picioare), avea să se termine imediat după depunerea Jurămîntului Militar şi începerea de facto a cursurilor cuprinse în programa de învăţămînt a anului I.

Tot acest moment avea să marcheze şi ruperea noastră definitivă de rigorile vieţii militare petrecute într-o cazarmă, datorită faptului că din lipsă de locuri de cazare în incinta institutului, conducerea acestuia a fost nevoită să închirieze spaţii de locuit în afara unităţii militare.

Aşa că, de la jumătatea lunii octombrie a anului 1974 pînă la sfîrşitul lunii aprilie a anului următor anului I al Facultăţii de Navigaţie, (Secţiile Comercială si Pescuit Oceanic) i-au fost repartizate pentru cazare şi efectuarea orelor de curs trei hoteluri şi un restaurant din staţiunea Eforie Nord, fapt care făcea practic imposibilă supravegherea noastră strictă din punct de vedere al respectării rigorilor impuse de viaţa într-o unitate militară.

La Eforie eram însoţiţi doar de comandanţii pe linie militară, iar după orele de program aceştia erau înlocuiţi la comandă de studenţii din anul IV ai Facultăţii de Navigaţie – Secţia Militară, puţini ca număr şi pe care în scurt timp i-am adus noi la un modus vivendi reciproc avantajos. Oricum ei ne-au fost gradaţi doar pînă în luna februarie, din această lună fiind înlocuiţi cu colegi de-ai noştri cu aptitudini mai milităroase.

Trebuie menţionat faptul că se putea face o distincţie majoră între ofiţerii pe linie de comandă militară, care de regulă se făceau remarcaţi prin „căprăria” pe care încercau să o implementeze în timpul în care nu eram angrenaţi în activitatea propriu-zisă de învăţămînt şi respectiv cadrele militare reprezentate de asistenţi, lectori, profesori (corpul didactic), oameni de un înalt profesionalism şi tinută morală, mulţi dintre ei provenind din civilie şi atraşi de avantajele materiale oferite de uniforma de ofiţer activ.

Faţă de comandanţii militari, a căror singură satisfacţie era aplicarea de sancţiuni (printre care cea mai dureroasă pentru noi era neacordarea de învoire la sfîrşit de săptămînă, sancţiune pe care o aplicau cu un deliciu aproape orgasmic pentru orice fleac), nu puteam nutri decît sentimente de respingere, unii dintre colegi făcîndu-şi o pasiune din a le nota „perlele” debitate cu diferite ocazii. Dintre acestea, citez: „este cazul să vă tundeţi, v-aţi lăsat nişte laţe precum tîrfele, eu numai la nevastă-mea am mai văzut aşa păr mare”, „o mînă criminală a dat cu piciorul şi a spart chiuveta”, „şi după cum a zis marele filozof grec Seneca, daţi-mi o pîrghie şi vă răstorn Pămîntul”, precum şi multe altele de acelaşi gen, care denotau gradul de cultură al respectivilor şi reprezentau totodată cireaşa de pe tort în momentele noastre de relaxare.

Un moment de o ilaritate nebună în această perioadă s-a petrecut în timpul sesiunii de examene din iarnă, cînd pentru a ne degreva de canoanele corvezilor militare, paza „obiectivului militar” format din cele trei hoteluri nu a mai fost asigurată de serviciul de gardă dat de noi, ci au fost aduşi militari în termen pentru a ne înlocui.

De gospodărit totuşi ne gospodăream tot noi, aşa se face că în fiecare seară, prin rotaţie, fiecare clasă dădea pentru o oră sau două, grupa de serviciu la bucătărie, unde trebuiau pregătite legumele pentru menu-l zilei următoare.

La nici cinci minute de mers de restaurantul Neptun, unde se desfăşura această activitate, fiinţa în acel timp discoteca Astoria, cu program pentru localnici şi turiştii străini de la Sanatoriul Balnear şi în timpul iernii, discotecă la care după terminarea corvezii de „bărbierit cartofi”, mergeam in corpore şi ne mai încărcam bateriile pentru zilele următoare, pînă la învoire.

Într-o seară, Ofiţer de Serviciu pe Centru era un Căpitan Locotenent, Filip, proaspăt reangajat după o perioadă mai lungă de civilie şi care din acest motiv era cam la acelaşi nivel de pregătire militară ca şi noi.

Soldaţii din gardă, militari în termen, avînd “bubă” pe noi din motive lesne de înţeles, i-au raportat faptul că noi, după terminarea serviciului la bucătărie, în loc să ne întoarcem la hotel, mergeam cu toţii la discotecă.

Dornic să aplice regulamentele militare, mai ales că era şi Comandant de companie la colegii de la Pescuit Oceanic şi de a-şi „arăta muşchii” în faţa subordonaţilor, acesta a decis efectuarea unei razii cu caracter punitiv sub formă de arest pentru „infractorii” prinşi asupra faptului.

Nu lăsa pe mîine ceea ce poţi face astăzi!

Călăuzit de această adîncă cugetare şi însoţit de Comandantul gărzii – un caporal înarmat pînă în dinţi –, a intrat în discoteca full, şi-a scos precum şerifii Vestului Sălbatic pistolul din toc şi a strigat în vacarmul discotecii un „cine mişcă, nu mai mişcă!”, dînd totodată spre intimidare un ordin fatal Comandantului gărzii:

– Caporal, îţi ordon să armezi pistolul mitralieră!

Acesta, militar conştiincios, a executat rapid, întocmai şi la timp ordinul, uitînd ”bolovanul” pe moment faptul că avea deja cartuş pe teavă, cartuş care la armarea pistolului mitralieră a zburat spre nicăieri, rătăcindu-se pe sub mesele din discotecă.

Şi a început circul ! Caporalul a început efectiv să plingă pentru faptul că nu găsea cartuşul netras şi zburat din armă (deci pasibil de pedeapsă severă), muzica s-a oprit, luminile s-au aprins, s-a făcut brusc linişte şi toată lumea cu mic cu mare, civili şi militari, în patru labe, au început să caute cartuşul cu pricina, toţi sensibilzaţi şi solidari cu drama nefericitului caporal.

Asta pînă în momentul în care o fată l-a găsit şi l-a înapoiat în uralele mulţimii, ceea ce a coincis cu reînceperea vînătorii conduse şi executate de tovarăşul Căpitan Locotenent:

– Stai, striga acesta către un student mai apropiat!

– Stai tu, mă, că nu te aleargă nimeni! îi răspundea cel apostrofat şi punînd cap compas hotel de reşedinţă, băga viteză de barem olimpic.

Cert este că vînătoarea s-a dovedit un eşec total, Filip întorcîndu-se nefericit şi, dînd dracului regulamentul, s-a culcat, lăsînd consemn să fie trezit a doua zi dimineaţă în vederea predării serviciului.

Tot legat de Eforie este şi evenimentul în care am încasat primele trei zile de arest în decursul celor patru ani de militărie.

În perioada respectivă aveam o prietenă studentă ultimul an la Şcoala de Asistenţi Medicali, motiv pentru care făcea practică în Complexul Sanatorial Balnear “Delfinul” din localitate.

Într-o luni de dimineată (noi lunea nu aveam cursuri, ci în program era prevăzută zi de studiu), am tulit-o de la program şi m-am dus la hotelul “Delfinul”, de unde după ce am stat vreo două ore împreună am plecat să o conduc la staţia de autobuz, pentru a se întoarce la Constanţa.

În timp ce aşteptam autobuzul, chiar în dreptul nostru s-a oprit o Dacie albastră, s-a deschis portiera din dreapta, însoţită de apariţia mai întîi a unui cozoroc de şapcă împodobit cu toate frunzele de stejar din pădurile României, iar apoi a apărut şi uniforma de amiral care-l îmbrăca pe Comandantul Institutului de Marină, contra-amiralul ing. Ilie Ştefan:

– Să trăiţi, tovarăşe contra-amiral, sînt elevul Popescu, am zis eu gîtuit şi minţind în speranţa că voi scăpa.

– Da, observ, şi cam ce program ar trebui să execuţi dumneata, tovarăşe elev, la această oră?

– Studiu, să trăiţi!

– Ei bine, în situaţia asta, cere-ţi dumneata scuze de la domnişoara şi pofteşte pe bancheta din spate a maşinii !

– Am inţeles, să trăiţi!

M-am conformat urgent şi în drum spre Constanţa am tot căutat să dau vina pe sistemul de învoiri în prezenţa unui amiral imperturbabil, tăcut ca un peşte.

Cînd am ajuns la Institut, după ce a primit raportul Ofiţerului de Serviciu pe Institut, care vorbea cu amiralul dar se uita interzis la mine, Comandantul şcolii mi-a ordonat să intru pe intrarea de serviciu şi să-l aştept la el la cabinet.

Fiind luni, Comandantul Centrului Eforie, Căpitanul de Rangul I Bartaloş Bela se afla în Institut pentru instruire, aşa că a fost adus de urgenţă la tovarăşul contra-amiral, în cabinetul căruia se mai afla şi subsemnatul.

– Tovaraşe Căpitan de Rangul I, v-am adus elevul de la Eforie, îi spuse amiralul comandantului nostru, relatîndu-i totodată circumstanţele în care mă găsise. Cum învaţă elevul, tovarăşe?

– Tovarăşe contra-amiral, vă raportez că învaţă foarte bine.

Auzind aceasta, amiralul mă privi mai întii pe mine, apoi se întoarse spre Comandant şi concluzionă:

– Eşti brînză bună în burduf de cîine. Luaţi-l de aici şi vedeţi ce faceţi cu el!

De cum am ieşit pe uşa cabinetului, Bartaloş – negru de supărare – mi se adresă acru:

– Tocmai fusesei propus pentru o învoire de 48 de ore, pentru rezultatele la învăţătură. Mai adaug şi eu 24 de ore, aşa că marş la arest pentru trei zile!

Nemaiavînd replică şi mulţumit că am scăpat doar cu atît, am luat-o pas alert spre arest (la circa 30 de metri de Comandament), fără să mai trec pe la doctor, în uşa arestului întîmpinîndu-mă cîţiva colegi de la Eforie scoşi la măturat, “cazaţi” deja de cinci zile şi care asistaseră fără să vrea la momentul descinderii mele din maşina pe care o împărţisem cu amiralul, fiind morţi de invidie pentru „pilele” pe care le aveam.

Aşa că, odată cu sosirea mea la arest, misterul „descălecatului” meu s-a lămurit, le-a venit inima la loc, sentimentul de invidie dispărînd brusc şi fiind înlocuit de dorinţa de a împărţi „ţambalul” spre depănare şi aflare de noutăţi aduse de mine de la Eforie.