Pentru a întelege mai bine semnificaţia întîmplării următoare, vrînd-nevrînd, trebuie menţionat modul în care Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO), s-a străduit de-a lungul timpului şi se străduie în continuare de a lua toate măsurile posibile în vederea realizării unei siguranţe cit mai depline a vieţii umane pe mare şi a prezervării condiţiilor mediului marin, prin canoanele tot mai restrictive impuse în privinţa transportului în siguranţă a produselor petroliere şi al mărfurilor periculoase cu ajutorul navelor comerciale pe oceanul planetar.
Toate măsurile luate în acest sens, sînt rezultatul analizării unor sinistre maritime şi dezastre ecologice răsunătoare, care au avut ca efect pierderea a mii şi mii de vieţi omeneşti şi distrugerea ambientului maritim pe zone întinse, cu posibilităţi uneori minime sau în orice caz foarte îndelungate ca durată de refacere ale acestuia.
Începînd cu dezastrul provocat de scufundarea navei „Titanic”, o minune tehnologică a acelor timpuri, considerat de specialiştii vremii nescufundabil, soldat cu pierderea a mii de vieţi ale pasagerilor şi echipajului, ca urmare a mijloacelor insuficiente şi neadecvate de salvare şi, trecînd prin ororile celor două conflagraţii mondiale şi ale altor catastrofe maritime în timp de pace, cauzate fie de coliziuni, fie de alte motive de scufundare ale navelor, fiecare pierdere de viaţă umană în astfel de condiţii, a fost analizată sub toate aspectele, rezultatele acestor analize fiind concretizate în elaborarea de legi internaţionale şi de găsirea de mijloace tehnice cît mai avansate menite să reducă cît mai mult riscurile respective sau să combată cu eficienţă maximă efectele nefaste ale unor astfel de catastrofe navale.
În acelaşi timp, importanţa tot mai mare a utilizării produselor petroliere, dependenţa unor ţări mari consumatoare de petrol de sursele de extragere ale acestuia, situate la distanţe foarte mari şi condiţionarea transportării lui doar pe calea apelor în cantitaăţi din ce în ce mai mari, cu posibilitatea nedorit dovedită a producerii unor dezastre ecologice în care zeci şi sute de mii de tone de petrol să fie deversate necontrolat în oceanul planetar, cu un impact catstrofal pentru mediul marin, a necesitat şi în această privinţă luarea de măsuri stricte de supraveghere şi asigurare ale transportului, respectiv în condiţii de siguranţă maximă de la terminalul de încărcare către porturile de destinaţie.
Creşterea în permanenţă a tonajului navelor petroliere, cu scopul transportării unor cantităţi din ce în ce mai mari de ţiţei şi produse petroliere finite, specializarea tot mai accentuată a acestor nave, a impus luarea unor măsuri obligatorii, într-un cadru legal internaţional bine definit şi aplicat, de către constructorii şi armatorii acestui tip de nave, măsuri care, chiar dacă au implicat costuri mari, sacrificînd uneori spaţiul destinat transportului în favoarea siguranţei acestuia, au avut ca rezultat final, reducerea considerabilă a riscurilor presupuse de transportul unor cantităţi imense de produse petroliere şi ale derivatelor acestora, cît şi la eficientizarea luptei împotriva efectelor unor asemenea catastrofe ecologice.
Din punct de vedere al salvării vieţii umane pe mare şi al siguranţei acesteia, legislaţia internaţională prevede intervenţia necondiţionată şi prioritară a salvatorilor în astfel de situaţii, intervenţie care dublată de măsurile luate ca urmare a eforturilor IMO, să poată, în zilele noastre, în baza celei mai avansate tehnologii în domeniu, să asigure asistenţă pentru zecile de mii de vieţi umane aflate în orice moment pe mările şi oceanele lumii.
Dezvoltarea fără precedent a sistemelor de comunicaţii navale, care acoperă practic în timp real întreaga suprafaţă terestră, coroborată cu mijloacele de supraveghere ale traficului maritim, din spaţiul cosmic cu ajutorul sateliţilor special destinaţi acestei misiuni, şi cu existenţa în diferite puncte ale Pămîntului a unei vaste reţele de monitorizare şi intervenţie în caz de sinistru naval, au redus enorm riscurile expediţiilor maritime şi numărul victimelor, ca rezultat al acestor catastrofe.
Nimic din acea zi în care soarele dogoritor al unei Mări Roşii liniştite, făcea ca, efectiv creierul uman să fie supus unor torturi inimaginabile, nu prevestea evenimentul ce avea să se petreacă cîteva ore mai tîrziu, cînd nava „Bechet”, un mineralier de 65.000 tdw, aflată sub comanda mea şi întorcîndu-se dintr-un voiaj obişnuit, încărcată full cu minereu de fier din India pentru Constanţa, navigînd cu viteză de croazieră, în dreptul insulei Jabal at Tair, într-o zi de toamnă tîrzie a anului 1988, avea să fie implicată într-un eveniment de navigaţie cu consecinţe vitale.
Aşadar, în jurul orelor 14.00 mă aflam în cabina mea, cînd Ofiţerul Maritim II, care se afla în serviciul de cart, mi-a telefonat solicitîndu-mi prezenţa pe Comanda de Navigaţie.
Odată ajuns pe Comandă, ofiţerul mi-a raportat că la circa 4 mile marine de noi se afla o ambarcaţiune pescărească, care în conformitate cu informaţiile oferite de radar, plutea în derivă, şi ai cărei ocupanţi făceau semne ample cu ajutorul braţelor.
Regulamentul Internaţional pentru Prevenirea Abordajelor pe Mare (SOLAS) are precizări clare şi stricte în ceea ce priveşte procedurile de avertizare în caz de sinistru naval, printre care în momentul în care nava aflată în pericol nu dispune de alte mijloace tehnice de atragere a atenţiei destinate constructiv acestei activităţi, membrii echipajului în pericol pot folosi braţele prin mişcarea lor într-un anumit fel, pentru a comunica faptul că au nevoie de ajutor.
Urmărind prin binoclu pentru scurt timp activitatea echipajului ambarcaţiunii respective de pescuit, mi-am dat seama că ceva este în neregulă, de aceea am dat imediat ordin la Compartimentul Maşini de a fi gata pentru manevră, am redus viteza navei şi am început să ne apropiem cu precauţie de ambarcaţiunea respectivă, oprind după un timp la o distanţă de siguranţă şi manevră faţă de aceasta.
Realizînd că echipajul ambarcaţiunii nu avea la dispoziţie alt mijloc de comunicare decît cel direct, am dat ordinele necesare şi în scurt timp am luat nava pescarească lîngă nava proprie, asigurînd-o totodată cu legături date de noi.
Nu ne-a trebuit mult să constatăm starea de epuizare fizică şi morală în care se aflau cei unsprezece pescari aflaţi la bord, dintre care doar unul marinar de profesie, de origine etiopiană, bun vorbitor de limba engleză, ceilalţi fiind yemeniţi şi vorbitori doar de arabă.
Asistaţi de membrii echipajului navei noastre, pescarii respectivi au fost transbordaţi pe nava noastră, unde, datorită stării lor avansate de oboseală şi epuizare fizică, am dat dispoziţiile necesare în vederea acordării de urgenţă a primului ajutor.
Asistentul medical al navei a constatat că doi dintre ei sînt într-o stare mai gravă, motiv pentru care aceştia au fost transportaţi în infirmeria navei, unde li s-au aplicat imediat perfuzii şi tratamentul medical adecvat în astfel de cazuri, ceilalţi nouă fiind ajutaţi să se deplaseze în careul navei, la răcoarea oferită de aerul condiţionat şi unde au început să fie hidrataţi şi hrăniţi cu măsura cuvenită în astfel de situaţii.
După un timp marinarul etiopian a fost în măsură să-mi dea informaţiile necesare referitoare la soarta lor.
De la el am aflat că erau orginari din Yemen, mai putin el care era etiopian, fiind şi singurul calificat dintre ei, ceilalţi fiind pescari analfabeţi care asigurau existenţa şi traiul zilnic al familiilor lor din pescuit. În urmă cu două săptămîni părăsiseră portul Hoddeida din Yemen pentru a pescui la larg, iar după două zile li se oprise motorul ambarcaţiunii, ei neştiind cum să-l repare, rămînînd astfel timp de zece zile la discreţia vîntului şi a valurilor Mării Roşii, în derivă, fiind purtaţi de curenţii marini la o distanţă considerabilă faţă de coastă şi de portul de ataş.
Nedumerit fiind de faptul că deşi se aflau în drumul navelor comerciale aflate în traficul intens din Marea Roşie, au stat totuşi atîtea zile fără să primească asistenţă şi salvare, etiopianul mi-a spus că în ciuda faptului că folosiseră disperaţi aceleaşi mijloace de atragere a atenţiei ca şi în cazul nostru, echipajele de cart ale unor nave întîlnite în tot acest timp fie că nu i-au observat, fie că au interpretat eronat semnalele şi, crezînd că sînt gesturi de prietenie făcute cu ocazia întîlnirii, le-au răspuns cu gesturi asemănătoare de salut.
Astfel se face că de două zile rămăseseră şi fără apă în condiţiile unor temperaturi ucigătoare, intervenţia noastră salvîndu-i probabil de la o moarte în chinuri înfiorătoare.
Înarmat cu aceste informaţii am solicitat de urgenţă prin radiogramă instrucţiuni de la armator, care mi-a răspuns prompt să mă întorc din drum şi să-i debarc la Hoddeida, port spre care am şi procedat fără întîrziere, improvizînd un fel de remorcă pentru barcazul pescăresc.
Yemeniţii, după ce şi-au mai revenit, au hotărît ca unul dintre ei să rămînă în barca trasă la remorcă, fiind supravegheat de la pupa navei noastre de către echipajul românesc.
Pentru ei ambarcaţiunea respectivă constituia singurul mijloc de asigurare al existenţei lor şi a familiilor lor, aşa că doreau, ca de altfel şi noi, s-o ducem şi pe aceasta în siguranţă în portul de destinaţie.
Dar n-a fost să fie aşa!
Spre seară, Ofiţerul de Cart m-a anunţat că marea începuse să se monteze ca rezultat al înteţirii vîntului, motiv pentru care am decis să opresc nava şi să recuperez omul lăsat în barca de pescuit, în ciuda protestelor sale, după ce doi oameni din echipajul navei noastre au coborît în barcă şi au asigurat cît mai bine posibil legăturile dintre noi şi aceasta.
Cu toate acestea, în jurul orelor 02.00 a.m., Ofiţerul de Cart m-a anunţat că mijloacele de prindere din barcă fiind construite din lemn cedaseră ca urmare a acţiunii tot mai puternice a vîntului şi valurilor şi că aceasta a rămas să plutească în derivă. Neavînd mijloace adecvate de căutare şi recuperare ale acesteia în condiţii de noapte şi furtună, am notat poziţia geografică în care o pierdusem.
În jurul orelor 05.00 a.m. am ancorat în rada Hoddeida, iar după răsăritul soarelui, am reuşit să contactez autorităţile yemenite, care au trimis de urgenţă un remorcher la navă pentru a-i prelua pe pescarii astfel salvaţi.
Aceştia, după ce s-au văzut toţi pe puntea remorcherului, mai întîi au îngenunchiat cu faţa spre Mecca aducînd mulţumiri lui Dumnezeu (Allah) pentru miracolul supravieţuirii, iar apoi s-au întors cu faţa spre comanda navei noastre, îngenunchiaţi fiind, au făcut cîteva mătănii, după care s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude cu ochii înlăcrimaţi de bucurie şi recunoştiinţă.
Sincer să fiu, m-a mişcat profund acest gest simplu făcut de nişte oameni salvaţi ca prin minune de la o moarte groaznică.
Operaţiunea de salvare fiind încheiată, după predarea celor salvaţi şi comunicarea coordonatelor geografice (în vederea unei eventuale recuperări) a poziţiei în care pierdusem barca, primind mulţumirile oficiale ale autorităţilor simultan cu permisiunea de părăsirea apelor teritoriale, am virat ancora şi am pus maşina pe drum cu destinaţia Constanţa.