Blogu' lu' Marcus

27/02/2010

Noi Basinim, Nu Gandim !

Filed under: Revista presei in versuri naive — Marcus @ 15:44

(Oda „Basescianismului” din Volumul „Basini vesele si triste”)

Basinind canta boboru’, sub balcoane la Palat,
Pastoriti din nou de chiombu’, zis si Base imparat.
Pe mosie-i saracie, dar la sfatul lui Manolea
Curtea-nghite caviaru’, iar norodul doar fasolea.

– Basiniti, striga emil-ul, ordin de la imparat,
– Basinim, raspund narozii si se-apuca de cantat!
Ei din cururi cu paianjeni incropesc cor Madrigal
O manea drept oda-ngana, in delirul general.

General suta la suta, minus unu ca rabat,
Rezervat doar pentru voda, camarilei de palat.
In ast timp pupinbasistii, mot maro la elitism
Filozofic mediteaza la conceptul Basinism.

In urale si ovatii, Nutzy, blonda cu turismu’
Etniei ii da origini, definind Basescianismu’.
Pe Traian stramos ni-l face si pe ritmuri tiganesti
Guta ii gureste imnul „Mosule, tu Nas ne esti!”

Manelisti-s iar ferice, cu-asa voda ce-au votat,
Au uitat de saracie, se tin numai de cantat.
Si basesc cu toti, la ordin, avand vers slogan sublim
„Intr-un glas, tatane draga, ne basim, noi nu gandim !”

Un necaz Nu Vine Niciodata Singur

Filed under: Lectura de Duminica — Marcus @ 15:32

Aveam să mă conving de sensul acestei cugetări, în timpul unui voiaj efectuat de mineralierul de 55.000 tdw “Borsec” pe ruta Constanţa-Swinouscje (Polonia)-Constanţa, în vederea încărcării unui full de cărbune, în luna decembrie a anului 1982.
Pe această navă am performat pentru un an de zile funcţia de Căpitan Secund, voiajul respectiv precedînd concediul meu de odihnă şi trecerea ulterioară pe alta navă.
Lanţul ghinioanelor respective a început odată cu tranzitarea Strîmtorii Bosfor cînd, cu Pilot la bord, nava se indrepta spre Marea Marmara.
În jurul orelor 07.00 a.m., pe la mijlocul strîmtorii respective se afla la acel moment un “viespar” impresionant de bărci de pescuit, ieşite dis-de-dimineaţă la lucru, bărci care la avertizarea sonoră dată cu sirena navei, s-au bulucit pornindu-şi motoarele să se ferească din calea mastodontului ce se îndrepta implacabil spre ele. Nava noastra naviga cu viteză redusă, la limita manevrabilităţii, cînd după circa zece minute se auzi în instalaţia interfon a navei, vocea nostromului care comunica de la postul de manevră prova:
– Comanda, barcă pescărească drept în prova noastră !
La auzul acestui avertisment, Pilotul a dat ordin de stopare a maşinii navei, indicînd şi unghi de cîrmă de evitare timonierului de cart.
În urma acestor acţiuni, barca de pescuit a fost deviată de valul de înaintare generat de bulbul navei noastre şi silită să se prelingă uşor pe lîngă noi, pescarii turci aflaţi în barcă, atunci cînd aceasta a ajuns în dreptul Comenzii noastre de navigaţie, fiind căzuţi în genunchi, invocind cu voce tare numele lui Allah şi arătîndu-ne motorul bărcii, care se încăpăţînase să nu pornească atunci cînd a trebuit, punîndu-i în situaţia de victime sigure.
Într-adevar doar voinţa lui Dumnezeu, coroborată cu comenzile date de Pilotul turc, care acum uşurat înjura de mama focului tot neamul de pescari osmanlîi, făcuse ca ocupanţii bărcii să nu fie transformaţi rapid în hrană pentru peştii Bosforului.
Şi lanţul ghionioanelor a continuat atunci cînd, abia intraţi în Marea Egee, prin radiogramă de la Armator a fost schimbată destinaţia iniţială a navei spre Brazilia, de unde echipajul s-ar fi întors cu oarece realizări materiale, spre Polonia lui Jaruszelski care tocmai decretase Legea Marţială, interzicînd mişcarea Solidaritatea şi de unde echipajul avea să se intoarcă acasă cu praful de pe tobă în geamantanele personale.
Pentru a ajunge în Polonia, Armatorul a aprobat escala navei în portul Gibraltar, de unde trebuia să procurăm documentaţia de navigaţie necesară atingerii în condiţii de siguranţă a portului de destinaţie.
Ajunşi la Gibraltar, avînd in vedere economia valutară, nu a fost angajată o ambarcaţiune specială pentru transportul echipajului de la radă în oraş, preferîndu-se în schimb folosirea bărcii de salvare cu motor a navei noastre, care constructiv nu era destinată unor astfel de operaţiuni.
După ce ne-am facut cumpărăturile în oraşul Gibraltar (la preţuri foarte piperate), ne-am întors la navă, unde am debarcat majoritatea echipajului în condiţii normale, cu ajutorul scării automate de pilot, iar în vederea operaţiunilor de recuperare ale bărcii de salvare, în barcă, în afară de mine, au mai rămas Ofiţerul Mecanic III pentru a manevra motorul bărcii, doi marinari pentru prinderea bărcii în instalaţia de recuperare şi punere la post a acesteia, Brutarul navei (fiind supraponderal, nu putea să se urce pe scara de pilot) şi un Ospătar în vîrstă, care de asemenea avea probleme în folosirea acestei scări.
Totul a decurs normal în recuperarea bărcii, pînă cînd aceasta mai avea puţin pînă a fi pusă pe poziţie, moment în care, datorită unui ştorţ, sîrma de susţinere prova a bărcii, a cedat rupîndu-se, determinînd ca doi membri ai echipajului să cadă în apă, Ofiţerul Mecanic să rămînă agăţat într-un “atîrnător” al instalaţiei de salvare, eu ţinîndu-mă iniţial tot de un astfel de “atîrnător” am fost lovit de barca aflată în balans şi proiectat deasupra punţii navei, pe care văzînd-o sub picioare, mi-am dat drumul şi am căzut pe navă, iar Brutarul navei a ramas imobilizat în barcă cu cîrma acesteia între picioare (acest lucru i-a salvat viaţa, el necăzînd în apa rece a Mediteranei).
În foarte scurt timp i-am recuperat pe Ofiţerul Mecanic şi pe cei doi căzuţi în apă, singura problemă rămasă nerezolvată fiind recuperarea Brutarului, pe de-o parte datorită greutăţii acestuia şi a imposibilităţii lui de a se misca, iar pe de altă parte, poziţiei în care se afla barca, la distanţă faţă de posibilităţile noastre de intervenţie.
Faţă de această situaţie, am dat ordin să i se arunce o saulă solidă pe care acesta şi-a petrecut-o în jurul taliei, asigurînd-o cu un nod, urmînd ca noi să-l tragem încet la bord.
La înrăutăţirea situaţiei contribuia şi starea psihică a Brutarului, care era teribil de înfricoşat, tremurînd din toate încheieturile şi rugîndu-ne să nu mişcăm barca, în ideea că ar cădea în mare şi că nu ştia să înoate, astfel paralizat de panică nefiind tocmai în măsură de a coopera liniştit în vederea recuperării sale din barcă.
Norocul şi salvarea ni s-au înfăţişat sub forma Pilotinei, care în drum spre altă navă, a observat că se petrecea ceva neobişnuit la nava noastră, aşa ca a schimbat de drum apropiindu-se de noi şi după ce a văzut că nu este niciun pericol iminent, în sensul ruperii şi celeilalte sîrme şi prăbuşirii bărcii peste ea, a făcut o manevră îndrăzneaţă, poziţionîndu-şi propria Comandă chiar sub pupa bărcii noastre, oferindu-i astfel posibilitatea Brutarului să coboare în siguranţă, pe propriile picioare pe Pilotină, de unde l-am preluat fără probleme.
Mulţumind lui Dumnezeu şi echipajului englez al Pilotinei pentru ajutorul dat, concretizat în recuperarea în viaţă şi teferi a tuturor membrilor de echipaj implicaţi în acest accident care se putea termina cu urmări foarte grave, fatale chiar, şi luînd barca la bord, ne-am reluat marşul spre Polonia.
Aici am ajuns după ce am străbătut un Golf Biscaia în plină furtună, acelaşi tratament oferindu-ni-l şi Mările Nordică şi Baltica, odată ajunşi intrînd imediat în port pentru încărcare.
Dar şi pentru a începe încărcarea a trebuit să plătim un tribut destul de obositor şi stresant pentru echipaj, care a fost nevoit ca în cursul nopţii să recurgă la fel şi fel de improvizaţii în magaziile de balast permanent ale navei, cu apa pînă la genunchi, în condiţii de decembrie polonez, pe un ger de crăpau şi pietrele, pentru a putea usca aceste magazii în vederea încărcării navei la capacitate maximă.
În ziua următoare, fiind Crăciunul, polonezii nu au lucrat, aşa că am avut şi noi un moment de respiro, în continuare încărcarea şi plecarea noastră decurgînd normal.
Aceasta stare de normalitate a durat puţin, fiind întreruptă de intrarea noastră în Marea Nordului aflată în plină desfăşurare a stihiilor naturii, nava noastră începînd un dans periculos, fapt care a cauzat cedarea sistemului de asigurare a ancorei din tribord, largarea sa, iar din balansul respectiv, oprit de bordul navei, a rezultat o “frumuseţe” de gaură de apă.
După multe ore de muncă am reuşit să astupăm provizoriu cu mijloacele bordului spărtura creată, să reasigurăm ancora şi să evacuăm apa intrată unde nu trebuia, continuîndu-ne apoi drumul pînă la Istanbul.
La Istanbul am ajuns noaptea şi, deoarece conform unui ordin circular emis de Armator, navele mari trebuiau să tranziteze Strîmtorile Turceşti numai pe timp de zi, în condiţii de vizibilitate bună, Comandantul navei a decis să ancorăm în aşteptarea dimineţii.
Odată cu venirea acesteia, s-a făcut auzit şi ordinul Comandantului:
– Nostromu’, Vira ancora !
Cînd era de presupus că ancora a ajuns sau este aproape de suprafaţa apei l-am întrebat pe nostrom:
– Nea Mircea, ce face ancora ?
Răspunsul acestuia a venit sec şi neprevăzut:
– Care ancoră Domnu’ Căpitan ?
În urma şocurilor la care fusese supusă în Marea Nordului, sistemul de prindere al ancorei de lanţ se slăbise, fiind necesară doar această manevră cu ea pentru ca ancora să se desprindă şi să rămînă pe fundul mării.
După ce am trecut şi Bosforul, la o bîrfă de bilanţ cu Comandantul navei, am ajuns amîndoi la concluzia că în voiajul respectiv doar incendiu nu avusesem, pentru a testa viteza de reacţie a echipajului la astfel de evenimente în condiţii reale.
La Constanţa am ajuns într-o noapte de sîmbătă, intrînd imediat la descărcare, a doua zi petrecîndu-mi tot timpul la Spitalul Municipal unde, soţia mea tocmai fusese internată în cursul nopţii în vederea naşterii primului nostru copil.
Toată dimineaţa de duminică mi-am petrecut-o în emoţii mari şi încercînd să fac rost de flori. Pe atunci florile reprezentau “rara avis”, se găseau ca Daciile, doar cu ţidulă de la PCR, în florării neexistînd decît ghivece.
Norocul meu a luat forma unui unchi, care la acea dată era Secretarul Primăriei şi oficia în calitate de Ofiţer al Stării Civile cununiile în oraşul Constanţa, aşa că, atunci cînd am primit telefon că miracolul s-a produs, cu un imens buchet de fel si fel de flori rod al unei zile de oficieri de căsătorii, ne-am dus la spital unde datorită însoţitorului meu am intrat pînă în sala de naşteri.
Aici, soţia mea se afla pe masa ginecologica încă, pregătindu-se de plecare la salon cu o frumuseţe de fetişcană, care tocmai venise pe lume întru bucuria neamului marinăresc. Nu am putut sta prea mult (si asa depăşisem toate canoanele comuniste în domeniu) aşa că m-am întors acasă, unde am început de unul singur antrenamentul pentru a doua zi, cînd aveam de făcut faţă maratonului bahic de la navă.
Luni dimineaţa înarmat pînă peste, cu varii licori viticole pentru a cinsti cum se cuvine miracolul naşterii, nici n-am apucat să pun bine piciorul pe navă, ca vardia m-a şi luat în primire:
– Bine aţi venit domn Căpitan, avem incendiu la bord !
Gura păcătosului, sau ai grijă de ce-ţi doreşti ! In momentul în care am sosit eu focul tocmai fusese stins, nava fiind plină de un fum înecăcios, care într-un tîrziu a fost eliminat şi pe cale naturală şi artificial, cu exhaustoare.
Focul izbucnise în cabina unui motorist, de la o salopetă îmbibată cu ulei şi aruncată lîngă un radiator încins de la care se aprinsese, suficient ca pînă la stingerea sa, să distrugă cabina respectivă, totuşi intervenţia promptă a echipajului limitînd pagubele ce s-ar fi putut produce prin extinderea acestuia.
Şi astfel o zi de început de săptămînă care ar fi trebuit “udată” corespunzator unui eveniment atît de important pentru orice părinte nou, s-a trasformat într-o zi de înotat în călimară şi de dat cu subsemnatul la toate organele de control din portul Constanţa, o parte dintre ele revenind şi a doua zi, cînd s-a tras concluzia că focul nu a fost provocat intenţionat ci a fost un simplu accident.