Începutul anilor ‘90 a adus pentru marinarii romăni, pe lîngă o mărire substanţială şi nevisată a diurnei, şi posibilitatea performării unor contracte de muncă la companii cu aramatori străini, mult mai bine remunerate decît cele de la începuturile „capitalismului” la noi.
Sub clauzele unui astfel de contract am păşit eu cu încă trei români, Şeful Mecanic, Ofiţerul Maritim III şi Bucătarul, pe puntea navei Panaghia Pfaneromeni, în calitate de ofiţer secund, în rada portului Pireu, de unde urma să ne continuăm voiajul, încărcaţi cu lingouri de fontă spre Koreea de Sud.
Înainte însă de a ne ambarca, ne-am cocoşat spinările pe scaunele din plastic cu care era dotată sala de aşteptare tranzit a aeroportului din Atena, ca urmare a faptului că nava încă nu sosise la Pireu din Ucraina unde încărcase, iar în final după trei zile cînd am fost luaţi de Agent pentru a merge la navă, am mai plecat şi fără bagajele personale, rătăcite undeva în incinta aeroportului.
Primul semnal că ceva nu era în regulă cu nava respectivă ne-a fost dat de starea sa lamentabilă de întreţinere, rugina precum asfaltul lui Videanu, lipsa instalaţiilor sanitare (foloseam un butoi pentru a ne spăla), cît şi ultra-profesionalismul staff-ului ofiţeresc al navei: Comandant grec cu brevet de CLC, Secund subsemnatul cu brevet de CLC, Ofiţer punte II grec cu brevet de CLC, iar la CM, toţi ofiţerii cu brevet de Şef Mecanic.
Asta în timp ce „negrii”, echipajul nebrevetat de origine indiană era reprezentat de o brigadă folclorică de agricultori (la toţi pe paşaport scria “farmer”), analfabeţi (se iscăleau punînd degetul), „îngăimători” de puţină engleză şi puţină greacă, meserie neam, zero, nada.
În aceste circumstanţe, misterul supercalificării personalului brevetat s-a dezlegat după două zile, cînd plecînd în sfîrşit spre portul de destinaţie, în jurul orelor 03.00 am, sub pretext medical, Comandantul grec asistat de Ofiţerul II grec, au întors nava spre portul Pireu şi pe drum, din plictiseală a luat la ţintă (urmare a unei înţelegeri) un ditai tancul petrolier gol, aflat la ancoră şi căruia i-a făcut o imensă gaură de apă, în timp ce prova noastră s-a transformat într-o cutie de conserve călcată de şenilele unui tanc sovietic.
Curiozitatea a constat în faptul că în timp ce noi dormeam bine-merci, grecii treziţi de „un al şaselea simţ”, erau echipaţi cu centurile de salvare cu o barcă de salvare gata de lansare, în caz că profesionistul Comandat grec ar fi greşit calculele, iar lucrurile s-ar fi terminat prost, cu o eventuală scufundare.
Dar omul a fost pe meserie, aşa că toată grecimea mulţumită în frunte cu armatorul adus de urgenţă la navă de o şalupă rapidă, am purces cu mic cu mare, traşi de două remorchere şi asistaţi de un al treilea spre Pireu, unde în jur de 10 dimineaţa am fost legaţi la cheu în Ikonia.
Toate bune şi frumoase, numai că atunci cînd mi-am exprimat dorinţa ca după cele trăite să fiu lăsat să plec acasă, explicîndu-i armatorului că eu, tributar al unei mentalităţi comuniste n-aş fi făcut niciodată (indiferent de bani) ce a făcut Comandantul grec, acesta mi-a explicat că: unu, eram proşti şi nu ştiam să folosim avantajele asigurării navale şi că doi, avînd în vedere că toate actele noastre cît şi mijloacele financiare se aflau în mîna sa, nu prea vedea cum aş fi putut pleca pînă nu voi fi dat toate declaraţiile necesare din care să reiasă fără echivoc „condiţiile accidentului” în vederea încasării primei de asigurare.
Acestea fiind stabilite, ne-am luat în primire resemnaţi noile posturi de „marinari declaratori”, aşteptînd într-un „dolce far niente” să se termine ancheta.
În tot acest timp, singura pretenţie a armatorului era de a respecta programul de zi, care consta pentru mine în a nu permite unor indiscreţi neautorizaţi să pună întrebări stînjenitoare echipajului.
Dintre toţi indienii au mai fost păstraţi doi, desemnaţi să facă serviciul de vardie pe timpul nopţii.
Pe cel de la punte a trebuit să-l instruiesc să mă trezească în fiecare dimineaţă la ora 7 şi 20 min. Instruirea lui a ţinut însă de filmele cu proşti sau mai degrabă de cele cu „me Tarzan, you Jane”.
Văzînd că nu pot face un instructaj corect cu el, din lipsa de dialog cursiv şi inteligibil, l-am dus la careu la ofiţeri, unde era un ceas mare pe perete şi în faţa căruia am început într-o gimnastică aerobică asezonată cu cuvinte greceşti, englezeşti şi onomatopee să-i explic ce spunea fişa postului său că trebuia să facă în fiecare dimineaţă. Pantomima uneori vorbită a decurs cam în felul următor:
– You (punctat spre el cu degetul aratător, me (iar degetul spre mine de data asta), avrio (mîine grec) morning 7.20 (arătat pe ceas limba mare / limba mică) wake me up (scuturat propria cămasa zonă piept) for chap, chap (internaţional a mînca) – aici am şi plescăit imitînd o masticaţie sănătoasă – understand?
V-am mai spus că indienii au un tic extrem de mobil, manifestat prin balansarea tărtăcuţei în semn de întelegere şi aprobare.
OK, seara m-am culcat satisfăcut de prestaţia mea şi m-am trezit singur a doua zi dimineaţa la ora 7 şi 45 min.
Nevăzînd niciun Singh prin apropiere sau pe covertă, m-am dus la el la cabină, unde l-am găsit pregătindu-se de culcare.
– What did you do, Singh? (ce-ai făcut, Singh)
– Everything, Sir! (totul, Domnule)
– Cum, mă, everything? şi, înşfăcîndu-l de guler, ne-am deplasat împreună la ceas.
– Say! (spune)
– Me, exi ora tipota lulia, de nehi (aprox. grec. eu la ora şase am terminat munca), şi în continuare film mut îmi explică faptul că s-a dus la culcare.
– Me, (îmi arătă pe ceas 7.20), wake up, chap, chap şi îmi dădu iar de înţeles prin semne că după ce s-a sculat şi a mîncat , cînd l-am găsit eu se pregătea să se culce din nou, fericit că secundul navei avusese grijă de el să se scoale şi să mănînce. Mut de calitatea serviciilor, l-am lăsat în plata Domnului şi mi-am cumpărat din oraş un ceas deşteptător.
Meciul a continuat încă vreo lună în care deja îmi aranjasem cu un coleg să fug din Grecia spre ţară cu nava lui, la întoarcere de la Amsterdam, însă nu a mai fost nevoie deoarece bîlciul s-a terminat cu avantaj armator grec.
Ofiţerul III punte român nu a vrut să vină cu mine, ci împreună cu bucătarul au preferat să termine contractul.
Epilogul acestei aventuri s-a consumat într-o seară de iarnă, după vreo două luni, cînd am fost sunat la telefon de Ofiţerul III:
– Să trăiţi, Domnu’ Comandant!
– Să trăieşti şi tu, băiete, cum e vremea în Koreea?
– Care Koreea, domnu’ comandant, că vă sun de la hotelul Palace din Constanţa. Nu veniţi să bem un şpriţ?
Curios, normal că m-am dus şi am aflat că după ce au făcut nişte reparaţii de mîntuială au pus-o din nou pe drum spre Koreea. Dar de data aceasta acelaşi Comandant grec a luat în vizor o insulă (multe ale dracului în Marea Egee), pe stîncile căreia a eşuat fără posibilitate de dezeşuare aşa că, după ce a mai dat cîteva declaraţii, obiectul muncii fiind acum transformat în reper de navigaţie, a fost şi el nevoit să se repatrieze.