Blogu' lu' Marcus

06/06/2010

Quo Vadis?

Filed under: Revista presei in versuri naive — Marcus @ 10:34

Morala-i o ruina, tara-n prag de faliment,
Adusa la disperare de un Voda cam dement.
Dictator de opereta, betivan, claun de circ
Pe nimic ne-a dat la piata, buni suntem acum de dric.

Papusar cu guvernantii si Nas peste mafioti,
Voda-i staroste de sleahta, si e rege intre hoti.
Ce-a fost bun in asta tara si moral in comportare
Devenit-a sub ast Voda, mare semn de intrebare.

Azi la moda e minciuna, marlanismul, preacurvia
Alcoolismu-i o virtute, manelista-i Romania.
De ai carte, ai si parte, vine din batrani zicala,
– E-o minciuna, zice Voda, si ne desfiinteaza scoala.

Drept urmare, cei cu scoala pleaca-n grup in bajenie,
Lasand loc in asta tara de manea si la prostie.
Voda insa e ferice cu-a lui gasca de netoti
Unsa-n scaune banoase, beizadele si nepoti.

Boboreanu, si izmana, e somat s-o dea ca bir,
Plange-n van si se blesteama ca votat-a asa zbir.
Geaba-i chin in toata tara, geaba lumea protesteaza
Voda hahaie in tronu-i si la jale se distreaza.

Incotro te-ndrepti, romane, si cat vrei sa mai suporti
Un dement pe post de Voda, sef de gasca la asti hoti?
Iesi acum din letargie, bezna mintii ti-o destrama,
N-astepta sa scapi de Voda, punand iar mana pe arma!

Noi Suntem Romani!

Filed under: Lectura de Duminica — Marcus @ 09:13

La începutul anilor ‘92, ca urmare a faptului că fetele mele se aflau la o vîrstă care necesita prezenţa ambilor părinţi în sistemul lor educaţional, am decis să renunţ pentru o vreme la marinaria de cursă lungă şi ca urmare m-am angajat tot în funcţia de Comandant la Petromar Constanţa, unde condiţiile erau excelente: două săptămîni munceam, iar două eram liber. Salariul – ce să mai spun, veneam de pe cea mai mare nava a flotei comerciale române din acele timpuri (şi din totdeauna), mineralierul „Cărbuneşti”, unde aveam un salariu de 11.000 lei, iar aici cînd am luat primul avans (29.000 lei), i l-am dat soţiei cu instrucţiuni ferme să nu-l cheltuiască, deoarece probabil că era o greşeală şi că s-ar putea să mi-l ceară înapoi. Inutil să mai precizez că la lichidare am luat o sută şi ceva de mii de lei.
Voi începe acest capitol dînd cuvîntul unei ziariste, Manuela Dumitru, care a publicat un amplu reportaj referitor la petroliştii şi marinarii din Petromar, în urma unei călătorii la bordul navei pe care eram comandant, cu ocazia efectuării unui schimb de echipaje la platformele petroliere maritime din Marea Neagră.
„Vasul care ne duce spre platforme nu era nici pe departe ceea ce vedem în filme. Era o navă mică pe puntea căreia erau instalate două autobuze, cabina de comandă, cea a comandantului, ale echipajului, o bucătărie şi o sală de mese. În timp ce oamenii mai făceau o glumă, îşi luau la revedere (este vorba despre platformişti), comandantul navei dirija ferm, cu vorbe tăiate plecarea vasului de la dană. Petroliştii îşi căutau un loc mai bun pe punte, îşi aranjau bagajele, unii deja începuseră să mănînce, alţii priveau în gol. Marinarii erau la posturile lor şi ca la o repetiţie generală repetau şi executau comenzile comandantului. Abia cînd nava s-a depărtat puţin de port, cînd am intrat pe cursul ei normal, mi-am dat seama că toţi oamenii de pe vas mă priveau nedumiriţi. Ce căuta o femeie pe vas, unde mergea ea?
Atunci comandantul navei m-a invitat la o cafea. Curiozitatea era mare. M. Z., comandantul navei – nu numai că era curios dar era şi superstiţios. O femeie pe vas aduce necaz, în plus mai eram şi nebotezată. Adică botezul marinăresc. După ce m-a testat mai bine de o oră, dacă sînt obiectivă, dacă sînt bine informată, dacă îi înţeleg pe oameni şi după ce a văzut că am trecut cu bine răul de mare, şi-a făcut datoria de comandant al navei, botezîndu-mă pînă la piele cu apă de mare.
Aşa se face că am trecut toate testele marinăreşti şi pentru că am reuşit să ne împrietenim, tot drumul a fost o încîntare şi o experienţă de neuitat.
Am făcut această introducere mai lungă presărată cu mici detalii nu pentru impresia artistică, ci pentru a vă da dvs., cititorii noştri, seama de viaţa colegilor de pe mare, de cum ştiu ei să se bucure de fiecare clipă şi atunci cînd sînt singuri, cum au nevoie ei, mai mult decît alţii, de prietenie, de încredere. Materialul care urmează vă va descoperi un alt mod de a trăi, cu bucurii şi necazuri, gînduri ale unor oameni care sînt mai puţin cu picioarele pe pămînt şi mai mult agăţaţi între cer şi mare.
Marinarii sînt oamenii cu cele mai mari doruri pentru că atunci cînd sînt pe uscat lor le este dor de mare, de locuri cunoscute sau necunoscute, de soare, furtună şi neprevăzut, le este gîndul la neliniştea apelor… Atunci cînd sînt pe mare, ca orice om şi marinarul gîndeşte acasă, la soţie, la copii, îl năpădesc fel şi fel de gînduri negre… Dar cel ce se simte marinar cu adevărat ştie să-şi facă din suferinţa aşteptării o bucurie a reîntîlnirii. Poate că aceasta este explicaţia supravieţuirii şi farmecului meseriei de marinar.
Vasele cu care sînt transportaţi petroliştii la platforme sînt de capacitate mică, nu au condiţiile cele mai bune şi nici nu sînt prea tinerele. Ori siguranţa transportului de multe ori depinde de măiestria şi iscusinţa echipajului. Pentru mine, care mergeam prima dată cu vasul pe mare a fost o experienţă inedită, dar pentru cei care zilnic pleacă în larg şi nu ştiu dacă peste două ore nu va fi furtună, dacă vor putea lega vasul la platformă, atunci meseria de marinar îşi mai pierde din poezie şi devine o obsesie.
În plus, această viaţă dusă mai mult colectiv, numai printre bărbaţi, îi face pe lupii de mare, paradoxal, şi mai solidari, dar şi mai solitari. Ei îşi poartă gîndurile la cei dragi, trăiesc o viaţă în singurătate dar atunci cînd este nevoie sînt mai uniţi decît o echipă, sînt o familie.
Pe mulţi îi unesc amintiri comune. La momentele de răgaz, la o ţigară, se întorc în timp şi îşi deapănă amintirile. Este şi acesta un mod de a nu muri de plictiseală atunci cînd trăieşti doar între cer şi apă. Şi chiar şi atunci cînd par că nu fac nimic fiecare marinar, indiferent de funcţie, ştie ce are de făcut, ascultă vasul de la motoare pînă la cel mai mic zgomot, îl simte din toate încheieturile pentru ca viaţa colegilor lor, petroliştii, să nu fie pusă în pericol nici măcar o clipă.
Ceea ce m-a uimtit cel mai tare a fost disciplina riguroasă ce se manifesta la bordul navei. Cu toate că de la comandant la ultimul marinar păreau a fi prieteni, nimeni nu sărea peste cal, profitînd de această prietenie. Vorba ceea „slujba-i slujbă”…
După vreo cinci ore de mers, am ajuns la prima platformă. Din nou, marinarii au dat dovadă de o probă de profesionalism cînd au legat vasul de platformă. Totul s-a desfăşurat după ceas şi aşa a fost de fiecare dată pînă noaptea tîrziu, către dimineaţă cînd s-a încheiat cursa.
Multă lume îi invidiază pentru libertatea lor, pentru că ar avea mai mulţi bani, pentru farmecul meseriei, dar văzîndu-i în ce condiţii muncesc, la ce pericole se expun, cît sînt de singuri nu cred că mai sînt motive de invidie.
Poate doar din partea celor ce niciodată nu vor călca pe un vapor”.

Din perioada cît am lucrat în Petromar, două întîmplări mai nostime mi-au rămas întipărite în memorie, întîmplări pe care le voi relata în cele ce urmează.
În anul 1996, ca urmare a unui contract de prospecţiune încheiat între Petromar şi statul turc, am fost martor şi particiant la o premieră mondială şi anume transportarea platformei „Orizont” din Marea Neagră în Marea Marmara, cu tranzitarea de către acest colos a Strîmtorii Bosfor, şi poziţionarea sa în dreptul Insulei Marmariţa.
Cu această ocazie, avînd în vedere ineditul şi complexitatea operaţiunii, a fost închiriat un remorcher mai experimentat decît noi şi totodată mai performant, sub pavilion Malta, se numea „Rose”, iar comandantul acestuia era un american pe nume Jim.
Îmi cer scuze, dar trebuie să intru puţin, pentru înţelegerea următoarelor evenimente, în tehnica de tractare a unei platforme maritime de foraj. Aceasta prevede existenţa a trei remorchere, unul central conducător şi două laterale, toată operaţiunea fiind supravegheată şi coordonată de un comandant aflat pe platformă.
În cazul nostru, pe platformă se afla şeful meu direct, ajuns comandant mai mult din „întîmplare” şi care spre ghinionul nostru nu ştia deloc limba engleză, pentru a putea face faţă cu succes dialogului dintre remorcherul americanului şi celelalte unităţi angajate în operaţiune.
Americanul, văzînd că doar cu mine se poate înţelege, a cerut şi a obţinut ca eu să fiu cel care să mă ocup de această sarcină foarte importantă în economia şi succesul misiunii.
O.K., ori de cîte ori îmi dădea o nouă indicaţie, o repetam, o confirmam cu ajutorul americanismului „Roger, Captain!”, o executam şi eu şi o transmiteam şi celorlaţi în limba română.
Toate bune şi frumoase, pînă la ieşirea de pe Bosfor, cînd unul dintre remorcherele turceşti, ca urmare a neatenţiei din timpul unei manevre, a reuşit să facă praf barca de salvare a platformei.
Avînd în vedere situaţia astfel creată, după ce am ajuns şi am poziţionat platforma, şeful meu m-a chemat pentru a-i întocmi Protestul de Mare în limba engleză, document elaborat în vederea recuperării pagubelor produse de osmanlîu.
Pe platformă, unde se afla şeful meu, acesta, după ce i-am făcut respectivul document a ţinut să mă laude:
– Ce bine de tine, Marcele, că ştii limba engleză. Te-ai descurcat foarte bine cu Captain Roger!
Inutil, rizibil şi lipsit de politeţe să-i atrag atenţia că pe Captain îl chema Jim, iar d-l Roger era cu totul şi cu totul altcineva.
A doua întîmplare are ca subiect un Revelion petrecut la navă, într-o tură de serviciu, ocazie cu care ne-am invitat şi soţiile.
Pe la cinci şi ceva dimineaţa, după spartul petrecerii, ne-am retras fiecare la cabine. După vreo oră, abia aţipit, am fost trezit de un cor lălăit care venea din careu.
Deplasîndu-mă la faţa locului pentru a restabili liniştea, i-am găsit în careu pe Costică (machedon), Timur (turco-tătar) şi Vania (lipovean), îmbrăţişaţi, pupîndu-se cu zor şi cîntînd de mama focului „Noi sîntem români!!”.