Blogu' lu' Marcus

12/06/2010

In The Name Of Allah !

Filed under: Lectura de Duminica — Marcus @ 12:56

Toamna anului 1994 m-a găsit executînd un contract pe nava “Mare”, cu armator grec şi pavilion Panama. Cu această ocazie, am simţit pe pielea mea “binefacerile” aduse de revoluţia islamică în Iran, în portul Bandar Abbas, de unde am încărcat bitum în butoaie pentru Chittaggong în Bangladesh.
După cele văzute şi trăite de mine pe pămînt iranian, pot spune fără exagerare şi cu mîna pe inimă faptul că, în opinia mea, Iranul sfîrşitului de mileniu şi secol, reprezenta la momentul escalei respective nici mai mult nici mai putin decît începuturile Evului Mediu, întemeiat pe existenţa statului bazat pe preceptele fundamentalismului islamic aplicate nefericit cu metodele nazisto-fascisto-staliniste în modul de control al destinelor unui popor.
După acostarea navei în port, în timpul controlului de sosire, efectuat de militari pe lîngă obişnuitele organe vamale, la un moment dat am fost chemat de Ofiţerul Maritim III la cabina unui motorist.
Aici doi militari erau în plin proces de vandalizare şi “redecorare” a spaţiului respectiv, prin smulgerea de pe pereţii cabinei a unor postere înfăţişînd corpuri feminine mai mult sau mai puţin îmbrăcate, după ce în prealabil rupseseră pur şi simpu cărţile de joc găsite la vedere pe mesele din cabine, motivînd că astfel de lucruri erau interzise în Iran.
A fost nevoie de intervenţia Agentului căruia i-am explicat faptul că militarii nu se aflau pe teritoriul iraian, ci panamez (conform Legii Pavilionului), aşa că zelul lor demolator trebuie curmat imediat, dacă nu doresc iscarea unui conflict diplomatic.
Comandantul militar al echipei de control, la aflarea acestei veşti, a luat legatura cu superiorul său prin radio, care i-a confirmat cele spuse de mine prin Agent, punînd astfel capăt unei acţiuni de-a dreptul imbecile.
În afară de faptul că echipajului i s-a interzis vizitarea oraşului, permiţîndu-i-se accesul doar la un Seamen’s Club aflat în incinta portului, de altfel o construcţie splendidă prin arhitectura şi opulenţa ornamentală de tip persan, am avut din nou probleme cu autorităţile, în momentul în care a trebuit să facem nişte fotograii ale mărfii încărcate la bord (pentru a proba faptul că ambalajul acesteia prezenta deficienţe înainte de încărcare, într-un eventual litigiu maritim).
Pentru a face aceste fotografii mi-a trebuit o aprobare specială şi nu numai atît.
În ziua respectivă desemnată acestei activitaţi, la bordul navei s-au prezentat doi super-îngalonaţi însoţiţi de Agent, care tot timpul cît am făcut poze (în magaziile navei, pe punte şi pe chei la camioanele cu butoaie), m-au însoţit, după care au luat camera foto cu ei, înapoindu-mi-o a doua zi cu filmul gata developat.
Programul la televiziunea iraniana dura cam patru ore, dintre care două îi erau dedicate Ayatollah-ului surprins în diferite activităţi şi momente de meditaţie şi exprimare religioasă, el reprezentînd şi “ştiriile” zilei, o oră era rezervată unui film artistic interminabil şi episodic despre eroismul iranienior din timpul războiului cu Iraq-ul, iar cealaltă oră era destinată unei “telenovele” indigene, care începea invariabil cu sosirea soţului acasă, unde o dată ajuns era întîmpinat de o soţie docilă, aşezat de aceasta pe un scaun, descălţat tot de aceasta după care îi aducea un lighean cu apă şi începea să-l spele conştiincioasă pe picioare.
Inutil să spun că niciodată nu am reuşit să văd mai mult decît începutul plin de tandreţe, duioşie şi devotament conjugal al acestei “opere” de artă cinematografică.
Dar cel mai mult m-a impresionat modul barbar în care erau tratate femeile în această ţară. În timpul unei vizite la Seamen’s Club, la momentul plecării, însoţit fiind de Ofiţerul Maritim II, s-a nimerit să fim la uşa clubului simultan cu un grup de femei iraniene, care serviseră cina în luxosul restaurant de aici, toate învelite în negru de sus şi pînă jos şi bineînţeles avînd şi feţele acoperite, care intenţionau de asemenea să părăsească localul.
În momentul în care le-am sesizat intenţia, Doiul le-a deschis uşa, invitîndu-le politicos prin semne să iasă primele.
Nici dacă le-ar fi ars cu fierul roşu nu ar fi stîrnit reacţii mai puternice şi mai vehemente din partea lor. Ele s-au dat brusc înapoi vociferînd şi dînd virulent din cap în semn de negaţie. Văzînd acest mod de manifestare şi pentru a nu genera şi noi reacţii imprevizibile, am ieşit noi primii, urmaţi fiind de grupul respectiv.
La un moment dat, am fost ajunşi din urmă de o adolescentă mai îndrăzneaţă şi englezită, care ne-a abordat întrebîndu-ne din ce ţară eram şi de ce am procedat aşa.
I-am răspuns că sîntem români şi că în ţările civilizate acesta reprezintă un gest politicos de exprimare a aprecierii şi respectului purtat de bărbaţi faţă de sexul frumos.
Ne-a mulţumit şi a plecat la fel de repede şi probabil la fel de nedumerită de cum venise, înfricoşată totodată de cele întîmplate.
A doua zi, exprimîndu-mi nedumerirea în faţa reprezentanţilor P&I, care ne asistau la încărcare şi care fuseseră şcoliţi în Englitera, aceştia îmi confirmară obedienţa pînă la limitele sclaviei pe care trebuiau să o adopte şi să o afişeze femeile iraniene în atitudinea lor faţă de bărbaţi, spunîndu-mi totodată că dacă cineva risca să comenteze în vreun fel negativ situaţia din ţară, iar autorităţile în urma unui denunţ ar fi aflat acest lucru, acesta ar fi fost imediat “săltat” de către forţele de securitate islamică, dus în necunoscut şi înapoiat familiei după un anumit timp, pe post de “legumă” umană…
Sincer să fiu, în momentul în care nava s-a desprins de cheu cu destinaţia Bangladesh, m-am închinat mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru faptul că sînt român.
Pînă am ieşit din apele teritoriale iraniene şi din zona maritimă meteorologică iraniană, în timpul marşului spre noua destinaţie, toate Avizele de Navigaţie şi Buletinele Meteo transmise de Autoritatea Iraniană începeau cu obsedantul deja “In the name of Allah”.
Nu, mulţumesc! Văzusem cu ochii mei ce se poate face în numele lui Allah!
În cei aproape treizeci de ani de marinărie, viaţa şi meseria mi-au oferit şansa de a străbate lumea în lung şi în lat şi să constat cu propriile simţuri şi conştiinţă inegalităţile sociale din această lume, exprimate în modul de viaţă şi civilizaţie foarte bogate pînă la ţări ai căror locuitori trăiesc aproape în conditiile comunei primitive, la un nivel minim de sărăcie lucie şi mizeră.
Dacă ar fi să întocmesc un clasament al sărăciei şi mizeriei în care trăiesc anumite popoare, pe primul loc aş situa Somalia, urmată foarte îndeaproape de Bangladesh.
În această ţară, mai exact în portul Chittaggong, am ajuns cu nava după plecarea din Bandar Abbas, oraş-port pe ţărmurile bîntuite de cicloanele devastatoare ale Golfului Bengal care delimitează la est Bangladesh-ul şi aveam urgentă nevoie fie de nişte piese de schimb noi pentru unul dintre generatoarele navei (lucru imposibil de procurat aici), fie măcar de un atelier de reparaţii bine utilat tehnic, în care să putem “cîrpi” pe cele vechi, pînă cînd le-am fi putut înlocui cu succes.
În această situaţie, Agentul navei mi-a propus ca, împreună cu Şeful Mecanic al navei, să mergem şi să vizităm un astfel de work-shop, pentru a ne forma o idee în ceea ce privea posibilitatea de a repara piesele respective.
Aşa că într-o zi de dimineaţă a venit la navă, ne-a luat cu maşina agenţiei şi ne-a dus la un astfel de atelier, unde o dată ajunşi a dat drumul la maşină, urmînd ca la navă să ne întoarcem cu un taxi.
După ce ne-am convins că nici pe departe nu aveam şanse de a efectua reparaţiile respective (la navă aveam condiţii de o mie de ori mai bune), Agentul navei a plecat să caute un taxi şi după circa zece minute s-a întors însoţit de două ricşe, trase de doi biciclişti.
Cred că am mai spus, dacă nu o fac acum, faptul că sînt un tip supraponderal, la vederea căruia “şoferul de taxi” care-mi fusese repartizat de Agent, un puşti la vreo şaisprezece ani şi atît de slab de ar fi înlăcrimat toate organizaţiile mondiale angajate în lupta pentru eradicarea foametei în lume, s-a dat îngrozit înapoi şi a început să strige brusc albit la faţă:
– Jumbo, Jumbo (am aflat apoi de la Agent că acesta era termenul generic pentru elefant în Bangladesh) şi no, no, please no!
La insistenţele Agentului, “driver-ul” i-a explicat acestuia că ricşa respectivă constituia singurul mijloc de supravieţuire pentru el şi că nu putea risca în niciun caz eventuala dezintegrare a acesteia sub efectul transportării unui “elefant”.
Pentru a mă amuza i-am propus să se urce el în ricşă şi să “şofez” eu, lucru care l-a determinat să se urce de urgenţă pe bicicleta şi să dispară în trombă de Lamborghini.
Aşa că a trebuit să mai aşteptăm o jumătate de oră, pînă cînd Agentul transpirat şi epuizat a venit să ne ia, de data aceasta însoţit de două triciclete motorizate, apte cît de cît să ne ducă în siguranţă (a lor, nu a noastră) la navă.