Blogu' lu' Marcus

26/06/2010

La Rada Cu Strecuratoarea

Filed under: Lectura de Duminica — Marcus @ 10:35

Culoarea „roz” în care îmi fusese zugrăvită la plecarea din Constanţa situaţia de la navă a început să se metamorfozeze încet-încet către cenuşiu, pentru ca la finalul discuţiei pe care am avut-o cu fostul comandant al navei (obligat să mai rămînă o noapte la navă pe motiv de orar de zbor) să devină neagră catran, mai neagră decît continentul pe care tocmai aterizasem.
De la acesta am aflat cu uimire şi plăcut surprins de curajul său, că se încumetase să vină de la Tema (Ghana) la Dakar (circa 7 zile de marş în plin ocean), doar cu un motorist, ceilalţi membri din echipajul Secţiei maşină în frunte cu Şeful Mecanic al navei, refuzînd să mai părăsească portul Tema după descărcarea navei, pe motiv de neplată a salariilor (din 5 luni de contract, fuseseră plătiţi doar pentru zece zile), în condiţiile în care situaţia la corpul navei şi la agregatele din Compartimentul Maşini era jalnică şi nava deşi avea telegrafist, nu avea staţie radio, singurul mijloc de comunicare cu coasta fiind radiotelefonul, care asigura această legătură pe o raza nu mai mare de 30 Mm (cca 56 km).
Motoarele auxiliare (generatoarele navei) erau în cîrpe, motorul principal ca vai de el, se înregistrau infiltraţii destul de mari de apă în Compartimentul Maşini (cel mai vulnerabil constructiv compartiment al navei din punct de vedere al vitalităţii şi flotabilităţii navei) ca urmare a neetanşeităţii tubului etambou, un tanc de balast din bordul babord era fisurat, el neputînd fi golit, etc.
Cel mai tare mă afecta însă atitudinea armatorului faţă de plata salariilor, deoarece actele navei fiind expirate, ea fusese planificată pentru reparaţii în vederea reclasificării periodice, în şantierul naval din Dakar, şi în acest mod îmi imaginam că toate aceste neajunsuri vor fi înlăturate.
Cît de mult aveam să mă înşel!
Un alt motiv serios de îngrijorare îl constituia lipsa aproape în totalitate a apei potabile şi tehnice la bordul navei.
Dar şi acest motiv avea să dispară a doua zi după plecarea vechiului echipaj, în faţa asigurărilor date prin radiotelefon de un trepăduş de la biroul lui Sissanis, cum că în ziua următoare se perfectase aprovizionarea cu apă a navei adusă de o barjă specializată pentru astfel de operaţiuni.
Sanchi!
Trebuie să precizez că printre puţinele satisfacţii pe care le-am avut timp de aproape trei luni de zile cît am stat la Dakar a fost aceea că după circa o săptămînă, împrietenindu-mă cu operatorul senegalez de la radiocoastă, Mr. Diop, acesta să-mi ofere pe tura lui, ori de cîte ori doream „dreptul la vorbitor” cu familia.
Astfel, după ce stabileam legatura cu Dakar Radio, pe tura amicului meu invizibil, prima lui întrebare era:
-Bon jour (Bon soir), mon Capitain, astăzi cu cine să-ţi fac mai întîi legătura, cu armatorul sau cu soţia, acasă sau la serviciu?
Palidă, dar totuşi salutară consolare faţă de condiţiile de închisoare de lux pe care trebuia să le accept.
Situaţia la navă se înrăutăţea pe zi ce trecea, pe de-o parte datorită infiltraţiilor devenite masive de apă pe la tubul etambou, cărora pompele navei începuseră să nu le mai facă faţă, a lipsei apei potabile şi tehnice şi în curînd a alimentelor necesare, iar pe de altă parte datorită credibilităţii armatorului, care mă asigura zilnic că voi primi o barjă cu apă şi că voi fi aprovizionat cu alimente, credibilitate care s-a dus dracului (scuzată să-mi fie exprimarea!) în momentul în care am descoperit tot de la amicul Diop (agentul navei ignorîndu-mi pur şi simplu insistenţele radiotelefonice), că portul Dakar nu are un serviciu specializat în aprovizionarea navelor aflate în radă cu apă, iar fostul ship-chandler al navei mi-a spus că nu mai poate aproviziona nava cu alimente, datorită sumei mari datorate de armator pentru alimentele deja livrate unei alte nave aparţinînd aceluiaşi armator, „Gheorghieni”, şi aflată de mai bine de două luni în portul Dakar.
Ulterior am aflat ca nava fusese adusă la remorcă, în urma înscenării unui incendiu la navă şi marfă, pusă la cale de Sissanis, în vederea încasării unei prime de asigurare de 1,5 milioane de dolari, motiv pentru care mai tîrziu a fost arestat împreună cu fostul director general al Navrom Constanţa, Manea Ghiocel şi condamnat (Manea a scăpat), la trei ani de închisoare şi plata sumei respective către statul român (de platit n-a plătit, iar la inchisoare n-a putut sta prea mult, din veşnicele motive „medicale”).
În aceste circumstanţe, ca răspuns la nesimţirea şi indolenţa armatorului, care în afară că nu se preocupa de soarta navei, mai mă şi minţea cu neruşinare criminală, pentru evitarea riscului de scufundare a navei la ancora, nu-mi rămînea decit posibilitatea eşuării intenţionate a navei într-un loc ales de mine pe coasta senegalează, cu posibilitatea dezeşuării sale ulterioare.
Dar, Bunul Dumnezeu este mare!
Acest lucru aveam să-l constat în viitorul foarte apropiat, cînd situaţia avea să se îmbunătăţească considerabil, ca urmare a unui şir de întîmplări faste şi aducătoare de puncte pentru noi în acest meci al disperării.
Prima din acest şir, a fost îregsistrată odată cu abordarea navei noastre de către o pirogă pescărească senegaleză, cu patru pescari la bord, al căror şef, Paul, m-a informat că doreşte să facă troc cu noi pentru anumite produse.
Cum la bordul navei aveam nişte cherestea rămasă de la un amaraj anterior, i-am oferit-o în schimbul unor ţigări pentru echipaj şi adunînd totodată toate sticlele goale de plastic găsite la navă, însoţite de două canistre, l-am rugat fără să am garanţia că se va ţine de cuvînt, să ne aducă apă potabilă la navă.
Începînd cu acea zi şi pînă la plecarea navei în luna ianuarie, acest om simplu, analfabet, trăind împreună cu numeroasa sa familie (pe care aveam s-o cunosc ulterior) la limita supravieţuirii, s-a dovedit a avea mai mult caracter, omenie şi onoare decît toţi „armatorii” români la un loc (să nu-i pomenesc pe politicieni).
După trei ore, era la bordul navei, cu o cantitate de apă suficientă (mai adăugase şi el nişte recipienţi) pentru supravieţuirea noastră, iar din dimineaţa următoare a început să se prezinte la navă în fiecare zi, în jur de ora 10 dimineaţa şi părăsind-o spre seară, făcîndu-ne în tot acest timp fel de fel de servicii.
O a doua întîmplare a constituit-o sosirea la bordul navei a unui alt ship chandler de origine libaneză, stabilit cu toată familia în Senegal, pentru a fugi din calea ororilor războiului din Liban şi care întîmplător vorbea foarte bine româneşte, el terminînd Facultatea de Petrol şi Gaze la Ploieşti.
La oferta sa de alimente şi materiale de întreţinere am răspuns pozitiv cu o cerere substanţială, pe care a şi onorat-o a doua zi.
Minţit fiind de armator la plecare că voi avea la dispoziţie pentru astfel de cheltuieli bani cash luaţi de la Agentul navei, la întrebarea lui George referitoare la modalitatea de plată, în mod firesc i-am răspuns cash.
Numai că după ce mi-a lăsat marfa şi văzînd că nu am cash, mergînd la agent să-şi încaseze suma datorată (cca 4000$), acesta aproape că l-a dat afară spunîndu-i că Sissanis îi datorează deja şi lui o căruţă de bani, motiv pentru care nici nu-mi răspundea la apelurile radiotelefonice.
Cu toate că iniţial se supărase pe mine, crezînd că l-am minţit intenţionat, după o discuţie mai lungă cu el, George a realizat caracterul duplicitar şi infect al armatorului, motiv pentru care ne-am împrietenit, decişi să i-o plătim acestui nenorocit cu pretenţii.
Dar salvarea efectivă a navei a venit tot de la amicul Diop, care m-a pus în legătură cu o cunoştiinţă de-a sa, Şeful Căpităniei Portului Dakar, care după ce mi-a ascultat jelania şi necesităţile la radiotelefon, m-a învăţat să-i trimit oficial (legal) o radiogramă via Dakar Radio, radiogramă în urma căreia navei i-a fost asigurată intrarea în port la dană, spre surprinderea şi încîntarea lui Sissanis, care m-a şi felicitat (n-aş fi mai avut parte!) pentru această iniţiativă a mea.