Blogu' lu' Marcus

10/07/2010

Marea „Evadare”

Filed under: Lectura de Duminica — Marcus @ 09:52

Şi iată-ne ajunşi din nou în rada Dakar, de data aceasta aduşi de remorchere şi cu trei noi membri de echipaj: Inspectorul RNR Anghel Maximilian, care decisese să-şi economisească diurna destinată cazării şi mesei la hotel-restaurant, înlocuindu-le cu gratisul oferit de navă, un motan negru adus de un timonier şi un căţelandru de cîteva zile, tot negru, botezat de noi Neamţ, adus drept cadou de d-l Inspector.
Condiţiile mele personale de trai în regim penitenciar de lux, se îmbunătăţiseră oarecum deoarece, pe lîngă dreptul la „vorbitor”, am aranjat şi dreptul la „pachet”, după ce soţia mea descoperise avantajele oferite de DHL, cam la zece zile trimiţîndu-mi cîte un colet pe adresa lui George, conţinînd obiecte de strictă necesitate solicitate de mine, printre care bine ascunşi şi bani (în loc sa trimit eu familiei, îmi trimitea soţia).
La navă, echipajul unit (cei de la punte şomau din lipsă de materiale de întreţinere, aşa că se deciseseră să-i ajute pe cei de la maşină), cîrpeau cu ce aveau la îndemînă agregatele din CM, pentru a putea face cît de cît deplasabilă nava cu propriile mijloace, în speranţa că efortul lor va fi recompensat măcar prin plata salariilor.
În restul timpului, monotonia zilelor de radă era oarecum îndulcită de partidele foarte rodnice de pescuit (după cum am mai spus, apele senegaleze erau foarte generoase în această privinţă, oferind o gamă largă de specialităţi de la calmar la pălămida oceanică, sau dorada), produse piscicole cu care ne întregeam în mod eficient şi gustos provizia cam subţirică pe care o primeam săptămînal de la George.
În acest timp, în radă a ancorat şi nava „Teiuş”, operată tot de „Euroship”, în vederea efectuării aceloraşi operaţiuni de cosmetizare (la cap păpuşă, la fund matuşă), de care avusesm şi noi parte cu ocazia rebotezării navelor, noi în „Neamţ”, iar „Teiuş” în „Tudor”.
Nava era plecată de mai bine de patru luni de zile din ţară şi venea din Camerun, unde descărcase un transport special de armament şi lăsase doi membri de ehipaj bolnavi de malarie, avînd o situaţie care comparată cu a noastră ne dădea dreptul să ne considerăm „fericiţi”.
Pe durata întregii perioade desfăşurate nu văzuseră niciun ban, proviziile le terminaseră de trei zile, apa de circa 10 ore.
În consecinţă, s-a decis să-i dau eu apă, iar provizie i-a fost adusă imediat de către George, care de data aceasta dovedind înţelegere pentru un echipaj aflat în suferinţă, nu a mai aşteptat confirmarea efectuării plăţii de către armator.
La capitolul plată salarii însă, atît eu cît şi Comandantul navei „Teiuş” aveam zilnic teleconferinţe cu armatorul, care ne explica faptul că el are cele mai bune intenţii, dar nu ne poate trimite banii la agent deoarece acesta i-ar opri în contul datoriilor acumulate.
Văzînd că pot primi fără niciun fel de probleme pachete de acasă pe adresa lui George, într-o zi l-am întrebat pe acesta dacă ne poate ajuta prin punerea la dispoziţie a contului său bancar, unde să putem primi bani de la armator.
Acesta s-a arătat imediat dispus să ne ajute, lucru pe care a doua zi cînd armatorul a venit cu aceeaşi placă uzată i l-am servit drept mutare în plic.
După cîteva momente de tăcere radio, mi-a replicat că nu poate deoarece exista riscul ca George să nu ne dea banii.
I-am servit însă mutarea de mat, cînd i-am spus că nu are rost să-şi facă probleme, deoarece după ce mă voi fi sfătuit cu echipajul îi voi trimite o radiogramă justificativă şi exonerantă de responsabilitate pentru el, în sensul că echipajul îşi asumă riscul pierderii banilor din propriile salarii.
Înghiţind găluşca, mi-a zis OK, iar după cinci zile, George m-a anunţat că a primit zece mii de dolari si că pot trimite pe cineva să-i ridice.
Eu – 2, Sissanis – 0!
Nu era mult (salariile pentru douăzeci de zile), dar era un mare succes de efect (eram singura navă care obţinuse un asemenea „favor” din partea armatorului).
Comandantului de pe „Teiuş” în schimb, deşi ei aveau patru luni de voiaj, i s-a promis că aveau să fie plătiţi la intrarea navei în port.
Cu moralul astfel ridicat oarecum, ne-am permis să ne gîndim şi la sărbătorile de iarnă care se apropiau.
Avînd în vedere că prin George nu ne puteam permite carne de porc (era foarte scumpă), la sugestia Şefului Mecanic, l-am întrebat pe Paul dacă ne poate face rost de un porc viu. A doua zi Paul ne-a confirmat că a perfectat cumpărarea unui porc de vreo sută de kilograme, la un preţ rezonabil de la măicuţele unei mânăstiri catolice din Dakar.
Aşa că: Motor! iar în ziua următoare, piroga mai avea un pasager, pe care de beat ce era l-am urcat la bord într-o plasă, cu ajutorul cranicului navei.
Văzîndu-l, am înţeles sensul expresiilor „beat ca un porc” şi „beat mort”, atunci cînd acesta, în momentul sacrificiului nici măcar nu a protestat prin tradiţionalul guiţat, dîndu-şi sfîrşitul cu zîmbetul pe rît, împăcat cu soarta porcească din ziua de Ignat.
Tot cu această ocazie s-a mai petrecut un moment simpatic, cînd după ce a asistat la tăierea şi pîrlirea tradiţională a porcului şi înainte de a pleca acasă, Paul a venit la mine la cabină unde am avut următorul dialog:
– Mon Capitain, scuză-mă că te deranjez, dar am şi eu o rugăminte!
– Spune, Paul, l-am încurajat eu.
– După cum ştii, eu şi familia mea sîntem catolici şi mîine serbăm şi noi Craciunul.
– Ştiu Paul şi vă doresc Crăciun fericit şi uite de la mine personal o sută de dolari să le iei cadouri alor tăi.
Vizibil emoţionat de gestul meu, acesta a continuat:
– Mon Capitain, te-aş ruga, dacă se poate, să fii de acord ca mîine să nu vin la navă?!!
Mut de uimire la o asemenea solicitare (pînă aici ajunsese devotamentul acestor oameni simpli faţă de noi), l-am îmbrăţişat, cuvintele negăsindu-şi rostul la acel moment.
Operaţiunea de procurare a încă unui rîmător am repetat-o cu succes şi înainte de Revelion, aşa că la cele două mese festive, pe lîngă specialităţile culinare piscicole menu-l a fost îmbogăţit şi cu tradiţionalele mîncăruri româneşti stropite cu licori procurate prin Paul.
În tot acest timp aşteptam noul Certificat de Naţionalitate al Navei, care ne-a parvenit via DHL, chiar înainte de Revelion, în formă de document în alb, semnat de Ministrul Secretar de Stat Mihăilesu Şerban, care conţinea totuşi cea mai mare ciudăţenie (de fapt un eufemism pentru cuvîntul fals), datorită faptului că avea trecut un înscris special (nu există rubrică pentru aşa ceva, deoarece acest certificat nu are termen de valabilitate), înscris cu o dată deja expirată.
În urma discuţiilor pe care le-am avut cu Inspectorul RNR, acesta a decis ca după completarea sa să şteargă pur şi simplu cu pastă specială acest înscris de rîsul curcilor, producînd astfel un nou fals.
Cu noile acte ale navei în safe-ul acesteia, cu maşina cît de cît în stare de funcţionare, dar cu rezervele de apă ajunse din nou către zero, imediat după Revelion, Sissanis m-a anunţat radiotelefonic că voi primi prin fax trimis la George angajarea navei pentru voiaj.
Comunicînd acest lucru echipajului, cei de la maşină, mai puţin Şeful Mecanic şi Ajutorul Mecanic, m-au anunţat că dacă nu-şi primesc banii la zi, ei refuză să plece.
L-am anunţat de această decizie pe armator, care mi-a zis că următoarea plată se va face în portul de încărcare.
La aflarea acestui răspuns cei de la maşină s-au suit seara în piroga lui Paul şi duşi au fost, în ciuda pledoariilor ţinute de mine şi de Şeful Mecanic împotriva acestui gest.
Într-adevăr, în dimineaţa zile de 03.01.1997, mi-a fost adus la navă următorul mesaj, reprodus integral:
„Vă rugăm nu anunţaţi pe nimeni despre destinaţie, inclusiv celelalte nave româneşti din zonă. Le puteţi spune că plecaţi spre nord sau sud, la ordin. Veţi pleca spre Bissau numai după ce vă vom anunţa noi, ori prin Dakar Radio, ori prin aceeaşi persoană care vă înmînează acest mesaj. Deoarece nu aveţi Staţie Radio, vom transmite noi ETA ca fiind 24 de ore după ce avem confirmarea Dvs. de plecare din rada Dakar.
Încă o dată vă rugăm luaţi toate măsurile de acceptare a magaziilor navei la încărcare.
Vă rugăm confirmaţi primirea mesajului.
Salutări
ss Sissanis”
În dimineaţa următoare, cînd am primit ordin de plecare şi i-am reamintit de faptul că nu mai aveam strop de apă la bord (adunasem cu cutiile de conservă ultimile rămăşiţe de pe fundul tancurilor de apă pentru a umple compensele), că echipajul de la maşină a părăsit nava, că mijloace de navigaţie în afară de radar nu aveam, reprezentatul Armatorului, acelaşi domn Echim, i-a dat ordin Şefului Mecanic să folosească apa de mare pentru răcirea motoarelor, iar apoi ne-a rugat să facem acest efort plin de riscuri majore, deoarece la sosirea în Bissau, după circa 36 de ore de la plecare, dacă totul decurgea normal, toate problemele navei vor fi rezolvate ca prin farmec.
Convins fiind că numai după începerea încărcării, voi avea un mijloc de persuasiune asupra armatorului, după ce m-am sfătuit cu Şeful Mecanic, care m-a asigurat că vom reuşi să ajungem întregi, la sfat participînd şi Căpitanul Secund al navei, şi rugîndu-ne la ajutorul Bunului Dumnezeu, am decis să plecăm.
Aşa se face că în noaptea de 04.01.1997, într-o linişte totală, cu luminile de navigaţie stinse, fără să anunţ plecarea, am ridicat ancora şi am pus nava pe drum spre Guineea Bissau, de unde urma să încărcăm full, cashew nuts în saci (nişte arahide foarte valoroase pentru uleiul foarte fin obţinut din ele prin rafinare, ulei folosit ca lubrefiant pentru motoarele supersonicelor de vînătoare), o marfă foarte bine plătită sub aspectul navlului, avînd ca destinaţie finală portul Tutticorin din India.