Spre „Mititica” Cu Escorta De Cinci Stele

Coşmarul perioadei obligatorii de instrucţie, cînd efectiv – din lipsa acută de somn – ajunseserăm toţi la performanţa de a dormi în orice poziţie (inclusiv în picioare), avea să se termine imediat după depunerea Jurămîntului Militar şi începerea de facto a cursurilor cuprinse în programa de învăţămînt a anului I.

Tot acest moment avea să marcheze şi ruperea noastră definitivă de rigorile vieţii militare petrecute într-o cazarmă, datorită faptului că din lipsă de locuri de cazare în incinta institutului, conducerea acestuia a fost nevoită să închirieze spaţii de locuit în afara unităţii militare.

Aşa că, de la jumătatea lunii octombrie a anului 1974 pînă la sfîrşitul lunii aprilie a anului următor anului I al Facultăţii de Navigaţie, (Secţiile Comercială si Pescuit Oceanic) i-au fost repartizate pentru cazare şi efectuarea orelor de curs trei hoteluri şi un restaurant din staţiunea Eforie Nord, fapt care făcea practic imposibilă supravegherea noastră strictă din punct de vedere al respectării rigorilor impuse de viaţa într-o unitate militară.

La Eforie eram însoţiţi doar de comandanţii pe linie militară, iar după orele de program aceştia erau înlocuiţi la comandă de studenţii din anul IV ai Facultăţii de Navigaţie – Secţia Militară, puţini ca număr şi pe care în scurt timp i-am adus noi la un modus vivendi reciproc avantajos. Oricum ei ne-au fost gradaţi doar pînă în luna februarie, din această lună fiind înlocuiţi cu colegi de-ai noştri cu aptitudini mai milităroase.

Trebuie menţionat faptul că se putea face o distincţie majoră între ofiţerii pe linie de comandă militară, care de regulă se făceau remarcaţi prin „căprăria” pe care încercau să o implementeze în timpul în care nu eram angrenaţi în activitatea propriu-zisă de învăţămînt şi respectiv cadrele militare reprezentate de asistenţi, lectori, profesori (corpul didactic), oameni de un înalt profesionalism şi tinută morală, mulţi dintre ei provenind din civilie şi atraşi de avantajele materiale oferite de uniforma de ofiţer activ.

Faţă de comandanţii militari, a căror singură satisfacţie era aplicarea de sancţiuni (printre care cea mai dureroasă pentru noi era neacordarea de învoire la sfîrşit de săptămînă, sancţiune pe care o aplicau cu un deliciu aproape orgasmic pentru orice fleac), nu puteam nutri decît sentimente de respingere, unii dintre colegi făcîndu-şi o pasiune din a le nota „perlele” debitate cu diferite ocazii. Dintre acestea, citez: „este cazul să vă tundeţi, v-aţi lăsat nişte laţe precum tîrfele, eu numai la nevastă-mea am mai văzut aşa păr mare”, „o mînă criminală a dat cu piciorul şi a spart chiuveta”, „şi după cum a zis marele filozof grec Seneca, daţi-mi o pîrghie şi vă răstorn Pămîntul”, precum şi multe altele de acelaşi gen, care denotau gradul de cultură al respectivilor şi reprezentau totodată cireaşa de pe tort în momentele noastre de relaxare.

Un moment de o ilaritate nebună în această perioadă s-a petrecut în timpul sesiunii de examene din iarnă, cînd pentru a ne degreva de canoanele corvezilor militare, paza „obiectivului militar” format din cele trei hoteluri nu a mai fost asigurată de serviciul de gardă dat de noi, ci au fost aduşi militari în termen pentru a ne înlocui.

De gospodărit totuşi ne gospodăream tot noi, aşa se face că în fiecare seară, prin rotaţie, fiecare clasă dădea pentru o oră sau două, grupa de serviciu la bucătărie, unde trebuiau pregătite legumele pentru menu-l zilei următoare.

La nici cinci minute de mers de restaurantul Neptun, unde se desfăşura această activitate, fiinţa în acel timp discoteca Astoria, cu program pentru localnici şi turiştii străini de la Sanatoriul Balnear şi în timpul iernii, discotecă la care după terminarea corvezii de „bărbierit cartofi”, mergeam in corpore şi ne mai încărcam bateriile pentru zilele următoare, pînă la învoire.

Într-o seară, Ofiţer de Serviciu pe Centru era un Căpitan Locotenent, Filip, proaspăt reangajat după o perioadă mai lungă de civilie şi care din acest motiv era cam la acelaşi nivel de pregătire militară ca şi noi.

Soldaţii din gardă, militari în termen, avînd “bubă” pe noi din motive lesne de înţeles, i-au raportat faptul că noi, după terminarea serviciului la bucătărie, în loc să ne întoarcem la hotel, mergeam cu toţii la discotecă.

Dornic să aplice regulamentele militare, mai ales că era şi Comandant de companie la colegii de la Pescuit Oceanic şi de a-şi „arăta muşchii” în faţa subordonaţilor, acesta a decis efectuarea unei razii cu caracter punitiv sub formă de arest pentru „infractorii” prinşi asupra faptului.

Nu lăsa pe mîine ceea ce poţi face astăzi!

Călăuzit de această adîncă cugetare şi însoţit de Comandantul gărzii – un caporal înarmat pînă în dinţi –, a intrat în discoteca full, şi-a scos precum şerifii Vestului Sălbatic pistolul din toc şi a strigat în vacarmul discotecii un „cine mişcă, nu mai mişcă!”, dînd totodată spre intimidare un ordin fatal Comandantului gărzii:

– Caporal, îţi ordon să armezi pistolul mitralieră!

Acesta, militar conştiincios, a executat rapid, întocmai şi la timp ordinul, uitînd ”bolovanul” pe moment faptul că avea deja cartuş pe teavă, cartuş care la armarea pistolului mitralieră a zburat spre nicăieri, rătăcindu-se pe sub mesele din discotecă.

Şi a început circul ! Caporalul a început efectiv să plingă pentru faptul că nu găsea cartuşul netras şi zburat din armă (deci pasibil de pedeapsă severă), muzica s-a oprit, luminile s-au aprins, s-a făcut brusc linişte şi toată lumea cu mic cu mare, civili şi militari, în patru labe, au început să caute cartuşul cu pricina, toţi sensibilzaţi şi solidari cu drama nefericitului caporal.

Asta pînă în momentul în care o fată l-a găsit şi l-a înapoiat în uralele mulţimii, ceea ce a coincis cu reînceperea vînătorii conduse şi executate de tovarăşul Căpitan Locotenent:

– Stai, striga acesta către un student mai apropiat!

– Stai tu, mă, că nu te aleargă nimeni! îi răspundea cel apostrofat şi punînd cap compas hotel de reşedinţă, băga viteză de barem olimpic.

Cert este că vînătoarea s-a dovedit un eşec total, Filip întorcîndu-se nefericit şi, dînd dracului regulamentul, s-a culcat, lăsînd consemn să fie trezit a doua zi dimineaţă în vederea predării serviciului.

Tot legat de Eforie este şi evenimentul în care am încasat primele trei zile de arest în decursul celor patru ani de militărie.

În perioada respectivă aveam o prietenă studentă ultimul an la Şcoala de Asistenţi Medicali, motiv pentru care făcea practică în Complexul Sanatorial Balnear “Delfinul” din localitate.

Într-o luni de dimineată (noi lunea nu aveam cursuri, ci în program era prevăzută zi de studiu), am tulit-o de la program şi m-am dus la hotelul “Delfinul”, de unde după ce am stat vreo două ore împreună am plecat să o conduc la staţia de autobuz, pentru a se întoarce la Constanţa.

În timp ce aşteptam autobuzul, chiar în dreptul nostru s-a oprit o Dacie albastră, s-a deschis portiera din dreapta, însoţită de apariţia mai întîi a unui cozoroc de şapcă împodobit cu toate frunzele de stejar din pădurile României, iar apoi a apărut şi uniforma de amiral care-l îmbrăca pe Comandantul Institutului de Marină, contra-amiralul ing. Ilie Ştefan:

– Să trăiţi, tovarăşe contra-amiral, sînt elevul Popescu, am zis eu gîtuit şi minţind în speranţa că voi scăpa.

– Da, observ, şi cam ce program ar trebui să execuţi dumneata, tovarăşe elev, la această oră?

– Studiu, să trăiţi!

– Ei bine, în situaţia asta, cere-ţi dumneata scuze de la domnişoara şi pofteşte pe bancheta din spate a maşinii !

– Am inţeles, să trăiţi!

M-am conformat urgent şi în drum spre Constanţa am tot căutat să dau vina pe sistemul de învoiri în prezenţa unui amiral imperturbabil, tăcut ca un peşte.

Cînd am ajuns la Institut, după ce a primit raportul Ofiţerului de Serviciu pe Institut, care vorbea cu amiralul dar se uita interzis la mine, Comandantul şcolii mi-a ordonat să intru pe intrarea de serviciu şi să-l aştept la el la cabinet.

Fiind luni, Comandantul Centrului Eforie, Căpitanul de Rangul I Bartaloş Bela se afla în Institut pentru instruire, aşa că a fost adus de urgenţă la tovarăşul contra-amiral, în cabinetul căruia se mai afla şi subsemnatul.

– Tovaraşe Căpitan de Rangul I, v-am adus elevul de la Eforie, îi spuse amiralul comandantului nostru, relatîndu-i totodată circumstanţele în care mă găsise. Cum învaţă elevul, tovarăşe?

– Tovarăşe contra-amiral, vă raportez că învaţă foarte bine.

Auzind aceasta, amiralul mă privi mai întii pe mine, apoi se întoarse spre Comandant şi concluzionă:

– Eşti brînză bună în burduf de cîine. Luaţi-l de aici şi vedeţi ce faceţi cu el!

De cum am ieşit pe uşa cabinetului, Bartaloş – negru de supărare – mi se adresă acru:

– Tocmai fusesei propus pentru o învoire de 48 de ore, pentru rezultatele la învăţătură. Mai adaug şi eu 24 de ore, aşa că marş la arest pentru trei zile!

Nemaiavînd replică şi mulţumit că am scăpat doar cu atît, am luat-o pas alert spre arest (la circa 30 de metri de Comandament), fără să mai trec pe la doctor, în uşa arestului întîmpinîndu-mă cîţiva colegi de la Eforie scoşi la măturat, “cazaţi” deja de cinci zile şi care asistaseră fără să vrea la momentul descinderii mele din maşina pe care o împărţisem cu amiralul, fiind morţi de invidie pentru „pilele” pe care le aveam.

Aşa că, odată cu sosirea mea la arest, misterul „descălecatului” meu s-a lămurit, le-a venit inima la loc, sentimentul de invidie dispărînd brusc şi fiind înlocuit de dorinţa de a împărţi „ţambalul” spre depănare şi aflare de noutăţi aduse de mine de la Eforie.

Si Am Calcat Pe Ape

Stimate si stimati prietene, prieteni, neprietene si neprieteni

Care va rupeti din timpul Dvs. liber, pentru a trage o geana pe acest blog.

Tinand cont de faptul ca zilele de sarbatoare  sunt lasate de Dumnezeire, fie pentru odihna si pace, fie pentru relaxarea neuronilor nostri (aia pe care ii avem, nu pe care unii dintre noi-printre care ma numar si eu- ne-am dori  sa-i avem), neuroni supusi in cursul sapatamanii la fel si fel de apasari psihice, uneori „invartosate” pana la limita suportabilului, de catre alesii nostri, in frunte cu Alesul no. One si clanul sau, m-am gandit ca n-ar fi rau daca as posta fragmente din cartea publicata de mine (si respinsa la vanzare in librarii pe motiv de cenzura politica „under-cover”) intitulata May Day… Sabordarea Flotei Comerciale Romane.

Vin la Dvs. cu rugamintea ca, dupa ce veti fi citit mai multe capitole , sa va spuneti opinia, in sensul de a ma lamuri si pe mine ce este politic incorect in cartea respectiva.

Va doresc lectura placuta si un sfarsit de sapamana minunat alaturi de cei dragi,

marcus

5. ŞI AM CĂLCAT PE APE

Anul III de facultate a reprezentat pentru mine şi colegii mei de „suferinţă cazonă” bucuria descoperirii imensităţii marine, la bordul navei-şcoală „Neptun”, cu care am făcut voiajul de practică pe o durată de mai bine de două luni, timp în care am avut ocazia să vizităm cinci porturi în Marea Mediterană, trei maghrebiene Skikda, Alger în Algeria, Nador în Maroc şi două sud-europene, Marsilia şi Genova.
Primul şoc l-am resimţit puternic la trecerea Strîmtorii Bosfor, cînd timp de o oră am putut admira secole de civilizaţii, înmănunchiate într-o explozie arhitectonică greu de descris în cuvinte, nestemate ale geniului uman creator de divin arhitectonic şi îmbinate într-un superb colier dublu pe cele două maluri ale strîmtorii, cel european şi cel asiatic.
El a fost continuat sub aspect estetic, atunci cînd după tranzitarea Strîmtorii Dardanele, am lăsat în urmă culoarea cenuşie a Mării Negre continuată de verzuiul Marmaralei şi am descoperit brusc o nuanţă de indigo indescriptibilă, cu care ne-a întîmpinat o Mediterană calmă într-o zi de sfîrşit de primăvară.
Acest şoc a fost întărit şi întreţinut de navigaţia printre puzderia de insule, insuliţe şi bolovani solitari ai arhipelagului elen, iar spectacolul oferit de navigaţia din timpul nopţii pe o mare luminată a giorno de o lună plină a cărei strălucire era suficientă pentru activarea fosforului conţinut de miliarde de micro-organisme marine, astfel încît să jaloneze pur şi simplu aluncarea navei prin apă precum pe o autostradă construită pe Calea Lactee, determindu-mă să iubesc pentru totdeauna şi necondiţionat solitudinea vieţii de marinar dependent de întîlnirea tandră dintre imensitatea cerului cu marea cea mare.
La acest spectacol desăvîrşit al naturii au contribuit din plin şi răsăriturile şi apusurile de Soare, din care aveam să admir fără să mă satur, în viitoarea mea carieră mii şi mii, dar care de fiecare dată mi s-au părut unice şi de nedescris.
Primul contact cu o altă civilizaţie încărcată de istorie şi despre care citisem mult, cea maghrebiană, fascinantă ca evoluţie, l-am luat o dată cu acostarea navei în primul port de escală şi operare al navei, respectiv cochetul port Skikda situat la ţărmul unui golfuleţ la fel de dichisit şi apărat de furia vînturilor, port în care ni s-a făcut şi controlul de sosire în apele algeriene.
Cu ocazia acestui control, ne-a fost colectată rezerva de ţigări procurate din ţară, punîndu-se conform uzului portului sub sigiliu, nouă revenindu-ne pentru consum doar raţia de ţigări prevăzută de lege.
Tragedia a constat pe de-o parte în faptul că următorul port de escală era Algerul, sigiliul urmînd să fie înlăturat abia la părăsirea acestui port (după circa o lună), iar pe de altă parte în aceea că, în toată această perioadă nu ni s-a dat niciun ban cu care am fi putut completa rezerva de ţigări lăsată de vama algeriană pentru consum şi epuizată după o săptămînă.
Deci, văzînd noi că muncitorii algerieni sînt foarte atraşi de tricourile noastre marinăreşti din ţinuta militară de vară, am cam început să le comercializăm la preţuri foarte convenabile, ceea ce ne-a permis ca pe lîngă ţigări să ne mai cumpărăm şi uşoare urme de cafea şi mici suveniruri.
Partea tragi-comică a acestui mini-comerţ a constat în faptul că în acest voiaj, pe lîngă echipajul civil al navei, eram însoţiţi şi de ofiţeri activi ai Institutului de Marină, care la ieşirile noastre în oraş în grupuri de cîte 5-6 studenţi îmbrăcaţi în ţinuta militară, ne însoţeau îmbrăcaţi în civil (pentru a nu-şi da seama eventualii „spioni” că ei erau de fapt ofiţeri ai marinei militare), lucru ce ne cam îngreuna posibilitatea de manevră la cumpărături.
Neputînd să ne ferim la nesfîrşit de dumnealor pe motiv de “pipi” şi constatînd ei că noi începusem să fumăm ţigări de provenienţă algeriană, în timp ce ei nu prea aveau ce fuma, a venit şi fireasca şi inevitabila întrebare: de unde au ăştia bani?
Misterul a fost dezlegat cu ajutorul colegilor noştri cu normă dublă la contrainformaţiile militare, care ne-au turnat colonelului CI, ambarcat şi el la bordul navei cu misiunea de a preveni o eventuală rămînere în străinătăţuri (Doamne Fereşte! – tocmai o păţiseră la bricul “Mircea”, participant la o regată în USA), a vreunui student cu pretenţii de azil politic.
Doamne, ce scandal a ieşit ! „Lumeeee, lumeee, vino să vezi cum au înstrăinat la inamic echipament militar, tribunalul militar îi mănîncă, batalionul disciplinar îi paşte la întoarcerea în ţară”, veneau ameninţările din partea ofiţerilor militari care ne însoţeau.
În regimul militar, pentru a verifica integritatea sub aspect numeric a echipamentului din dotare se procedează la inventarierea în grup. Aceasta constă în adunarea trupei, iar la comanda celui însărcinat cu operaţiunea, fiecare militar produce la vedere efectul solicitat de comandă, efecte numărate şi contabilizate de plutonierul intendent.
Astfel la comanda „tricou”, noi era de presupus să arătăm tricourile (aveam două), unul în mîna şi unul îmbrăcat.
Deci pentru a se stabili viitorii inculpaţi şi pagubele aduse prin înstrăinare la inamic a efectelor armatei române, am fost toţi adunaţi într-unul dintre careurile navei şi s-a procedat la inventarierea de urgenţă a tricourilor care cam lipseau cu desăvîrşire, s-a făcut o listă pe care figuram de fapt toţi şi a urmat ancheta întreprinsă de colonelul CI.
Marea majoritate a colegilor mei au susţinut ca le-au fost furate (adevărul era că spălîndu-ţi un tricou, din momentul în care îl puneai pe sîrmă la uscat şi pînă te întorceai cu şosetele să le agăţi de aceeaşi sîrmă, dacă nu erai extrem de vigilent, acesta îţi dispărea).
Cîţiva colegi printre care şi eu am recunoscut adevărul, fapt care a dus la sistarea investigaţiilor. (CI-stul era totuşi mai destupat la minte şi a realizat că ameninţările respective ar fi putut avea ca efect exact ceea ce nu doreau ei, rămînerea unora dintre noi în străinătate pe motiv de sperietură „căprărească”, practicată de niste inconştienţi.)
Partea nostimă a constat în faptul că după vreo trei zile, m-a chemat „pe blat” Comandantul de companie şi m-a însărcinat cu misiunea de a-i vinde şi lui o pereche de pantofi la fel de militari, nou-nouţi, dar cu jurămînt de moarte pe roşu că nu voi spune nimănui.
A fost domn, mi-a dat şi mie două pachete de ţigări, comision pentru tranzacţia reuşită.
Odată terminată descărcarea pentru Alger, nava s-a îndreptat către noua destinaţie, portul marocan Nador, situat foarte aproape de încă posesiunea spaniolă Mellila, pentru care încărcasem din Constanţa utilaje pentru constructorii români, aflaţi la Nador unde construiau un port nou şi modern.
Ajunşi la Nador, necazurile noastre pecuniare au luat sfîrşit, fiind plătiţi la zi, fapt care ne-a permis să facem şi noi cumpărături la preţuri accesibile din bazarul de la Mellila.
Tot în această staţionare s-a pus şi problema aprovizionării navei cu alimente (deja trecuseră mai bine de 40 de zile de la plecarea din Constanţa), iar faptul că în respectivul port nu exista o firmă specializată pentru astfel de operaţiuni l-a determinat pe Comandantul navei să-l trimită pe Ofiţerul Intendent al navei însoţit de mai mulţi studenţi “cărători”, care să-l ajute să procure aceste alimente din piaţa din Melilla (alimente bune calitativ şi ieftine) pentru care să achite cash (de regulă se plătea prin factură confirmată de Comandant).
Ajunşi în piaţă, am luat pentru prima dată contact cu atmosfera inconfundabilă şi unică a bazarelor arăbeşti, de un farmec aparte, în care toată lumea se pare că se ceartă, cînd de fapt totul se reduce la negocierile purtate asupra preţurilor.
În cadrul acestor negocieri, negustorul arab, pe lîngă faptul că încearcă să te convingă că el are cea mai bună şi ieftină marfă în arealul delimitat de Mecca şi taraba lui de zarzavat, acelaşi negustor, atunci cînd negocierile iau o turnură nefavorabilă lui, mai că nu începe să plîngă argumentîndu-ţi că-i laşi muritori de foame pe cei zece copii şi cinci neveste nesocotind şi cămila din dotare, că dacă acceptă condiţiile tale nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să se întîlnească cu Allah în loc de a se întoarce acasă, etc.
Ofiţerul Intendent al navei, văzînd că nu mă las înduplecat de jelaniile mahomedanilor tarabagii a hotărît să-l asist în cadrul acestor tratative atît de pitoreşti, aşa că la un moment dat după (nu exagerez) jumătate de oră de tîrguieli cu un vînzător de pepeni, acesta negru de supărare a acceptat în final preţul oferit de noi.
După ce am încărcat marfa într-un camion pus la dispoziţie de constructorii români, m-am întors la taraba respectivului, hotărît să-mi cumpăr un pepene pentru mine, pe care după ce mi l-am ales m-am dus cu el la amicul meu negustorul şi l-am intrebat:
– Cît mă costă?
Acesta, vazîndu-mă, din negru catran s-a facut alb imaculat, apoi a trecut prin toată gama coloristică a spectrului solar, pentru ca în final să-mi şuiere printre dinţi:
– Ia-l şi yala (valea), nu te costă nimic dar să nu te mai prind prin piaţă!
Normal că l-am luat şi am tăiat-o scurt, privirea lui spunîndu-mi că vorbea serios..
De la Nador am plecat la Marsilia, unde am stat cîteva ore, după care admirînd de la distanţa şi pe timp de noapte Coasta de Azur, o adevarată diademă de diamante am ajuns la Genova unde am putut ieşi în oraş şi admira acest splendid giuvaier italian.
În Genova, făcînd legătura între port şi oraş, se afla o stradă pe care îşi făceau veacul majoritatea prostituatelor din acest oraş, aflate în căutare de clienţi.
Unul dintre colegii mei, nimerind pe această stradă, cu toate că nu avea banii necesari, după ce a trecut în revistă mai multe exemplare expuse ca la muzeu, din curiozitate, ochind o roşcată bine făcută, a abordat-o şi a şi întrebat-o:
-Cît mă costă?
Aceasta, după ce i-a aruncat o privire ucigătoare, i-a dat şi replica cuvenită:
-Ţi-ai greşit adresa, man! Eu sînt turistă irlandeză aşa că valea pînă nu chem. poliţia!
Roşu la faţă şi umilit, colegul meu n-a mai aşteptat o nouă invitaţie, băgînd viteză şi oprindu-se doar în cabina de la navă, unde ne-a povestit tărăşenia.
Terminînd de operat şi ultima coţadă de marfă în Genova, nava a luat cap compas Constanţa, port în care s-a terminat şi primul meu voiaj efectuat ca practicant pe una din navele marinei comerciale române.