Va Fi Sau Nu Va Fi Udrea Remaniata?

Motto: Traim in tara lor si astia ne omoara cu zile!

Aceasta este intrebarea obsesiv-shakespeariana, laitmotivul tocsoaielor politice din aceste zile, in care termenul de 1 septembrie se apropie de scadenta si cand atat jurnalistii, analistii politici cat si politicienii parca sunt atinsi de amoc imaginandu-si scenarii de remaniere care mai de care mai aiuristice si mai fanteziste, de parca o eventuala remaniere sau chiar schimbarea intregului guvern, cu premier cu tot, cu un altul numit tot de Basescu ar insemna ceva bun pentru aceasta tara, in care haosul guvernamental face casa buna cu jaful banului public, de aceeasi sorginte guvernamentala.
Daca pana acum eram revoltat, am ajuns sa fiu pur si simplu dezgustat de imbecilitatea unor astfel de teme in care apetitul unei medii tembelizate pentru grauntele aruncate de chiombila, avand ca esenta o eventuala remaniere guvernamentala, face ca atentia publica sa fie distrasa de la adevarata catastrofa cauzata de prezenta in fruntea statului a unui om pornit numai pe rau, pe distrugere si pe rezolvare de vendete personale.
Si in toata aceasta nebunie care a capatat deja iz telenovelistic se distinge net motul acestui rahat si anume intrebarea hamletiana: va fi sau nu va fi Udrea remaniata?
Pai, oameni buni, pentru o astfel de intrebare, cu Basescu conducator, in antichitate omul liber ar fi fost transformat brusc in sclav, in Evul Mediu el ar fi terminat pe post de combustibil pe rugul Inchizitiei, in Germania nazista ar fi fost gazat, iar in Rusia bolsevica ar fi luat drumul spre gulagul siberian, in cazul fericit in care n-ar fi primit de la NKVD un glont in ceafa.
De ce?
Pentru ca Elena Udrea este sine-qua-non-ul existential al actualei societati, este Alpha si Omega timpurilor pe care le traim, este miezul din dodoasca (vorba unui cunoscut realizator TV) basista, este noul punct geografic de intalnire a Meridianului Zero cu Ecuatorul terestru, este emblema masculinitatii si virilitatii presedintelui pe stema tarii, este chintesenta operei basiste de distrugere a acestui neam, este totul, ca sa nu o mai lungesc.
Si ziaristii intreaba ca tampitii daca doamna in cauza risca sa fie remaniata. Sa zica mersi ‘mnealor ca traim intr-un stat de drept si nu in vremurile enumerate mai sus, un stat de drept garantat din punct de vedere al liberatatilor individuale de prezenta la carma sa a unui presedinte model, garant si aparator de nadejde al Constitutiei tarii, asa cum este d-l Basescu, altfel dracu’ i-ar fi luat pentru o asemenea blasfemie.
Si in afara de toate acestea distinsa si onorabila ministereasa ne-a anuntat public, cu gurita ‘mneaei ca pana la sfarsitul anului trebuie sa-si achite imprumutul de milioane de Euro contractat la BRD, basca faptul ca are de acoperit cheltuielile curente ce tin de intretinerea imaginii sale de taranca parvenita. Din ce vreti dvs. sa suporte toate aceste costuri? Din crosetat, din dat cu mopul sau din pus si comercializat gogonele?
Ei bine, nu, stimati compatrioti!
Acest lucru nu-l poate face decat din banul Dvs., „cheltuit” cu generozitate ba pe-o frunzulita, ba pe orice alte traznai ii trec duduii prin capusoru’ vopsit blond la exterior.
Asa ca bravii nostri jurnalisti ar trebui s-o lase dracului de remaniere, ca tema de discutie si sa se intrebe cam cat suntem dispusi sa-l mai suportam pe Basescu si la ce metoda ne-am gandit sa dam cu el de pamant si sa-l trimitem dupa gratii, unde ii este de drept locul.
Cat despre doamna in cauza, daca ar fi sa fiu eu intrebat, cum de remaniere nici nu poate fi vorba, atunci singura operatie care i-ar prinde bine ar fi o remaiere a gaurilor extraconjugale aparute si intretinute pe parcursul devenirii sale politice.

Alba-Neagra Cu Guvernu’

Antrenat bine la mare in mardeli dure de strada,
Chiombu’ azi schimba guvernu’, aplicandu-i o rocada.
Jocu-i simplu, fara reguli, l-am putea numi harjoana,
Modelu-i din oastea rusa cand se schimba de izmana.

Pe ministri ii aduna si-i dispune-ntr-un careu
Dupa care le ordona sa aplice-un procedeu:
„- Udrea schimba cu Baconsky, Blaga schimba cu Videanu,
Cseke schimba-l pe Predoiu, iar tu, Opreo, pe Berceanu!”

Astfel cadrele rotite ca-n vremea lu’ Ceausescu
Ar mai fi doar o problema, cu Seitan si cu Vladescu.
Rezolvarea-i insa simpla, chiombu’ are marfa-n vrac
La Finante Boureanu, iar Seitan… e tot un drac.

Ungurul pe post de vice ramane la locul sau,
Pentru planul sau Basescu n-a gasit altul mai rau.
Iar Emil, fecior de casa, premierul des numit,
Va fi iarasi prim ministru, tucalar de neclintit.

Multumit de-aerisire cu-n guvern nou, primenit
Chiombu-si hahaie in barba: pe romani i-am fraierit.
Analistii in tocsoaie s-au tot dat de ceasu’ mortii
Base le da azi guvernu’, fericindu-i pe toti tontii.

Medelin Si Cioara Vopsita

Mai deunazi, imi pare, Medelin hartist de marca,
Ne vorbi de coana Udrea si-o sui in a lui barca.
El ne spuse ca-i ca cioara cu care umbla la piata,
Neagra toata din nascare, vopsita la suprafata.

Mai precis, cu-adresa fixa, pe-ntelesul tuturor
Plescoita-i rroma pura, blonda doar pentru decor.
Asta-i poate si motivul pentr-un premiu de moral
Dat de juriu ispravnicesei la Mamaia-n festival.

De nu stiti va spun acuma, cum ca rroma cu turismu’,
Fu de Voicu premiata, remarcandu-i altruismu’,
Cu care a dat cu banu’ iscand toata tevatura
Ca Mecena-n alte timpuri pe cand sprijinea cultura.

Gest frumos si de bravura nimerit taman la fix
Pentr-un ban pe care Udrea l-a donat din al ei pix.
Nemuncit si far-de truda, luat direct de la buget
Dat sa-si faca doamna faima in actualul cabinet.

Medeline, cand c-un premiu, Udroaicei ii faci reclama
Pentr-un ban muncit de altii, cheltuit de-asa o poama,
Am gasit pe limba voastra un cuvant cu potriveala
Care defineste gestul, inscriindu-l drept: ciordeala.

Honte A Toi Sarkozy, Huo Basescule!

Motto: Traim in tara lor si astia ne omoara cu zile!

Sarkozy, ales de clasa, “campion” la toleranta
Dur si fara vorba multa, ne-a trimis tiganii acasa.
Escadrile de stancute innegrit-au cerul tarii
Fiind manate de la spate de vantul discriminarii.

Pană a intra-n Uniune ne certara „democratii”
Ca nu integram tiganii si ca nu-i tratam ca fratii.
Cand au, iată, libertatea sa-ne-arate cum sta treaba
Ei i-au adunat in stoluri si ni i-au livrat cu roaba.

Le-au dat bani de acadele si-un bilet numai de dus
Precum Adolf cu evreii, de-un convoi sinistru-au pus.
Si chiar daca trenul mortii in avion a fost schimbat
Rasismul, xenofobia peste timp au triumfat.

Muti am fost cand moralistii cu ocara ne-au tratat
Jalnici suntem si acuma acceptand acest rahat.
N-avem sira, n-avem voce si nu valoram ca pret
Cand mai marii Europei ne trateaza cu dispret.

Resemnati in umilinta ne-am pus pielea la bataie
Si-nghitim fara cracnire ale Europei zoaie.
Daca astazi Occidentul ne confunda cu tiganii
Este vina noastra toata, ne-am ales de sefi golanii.

In Loc De Epilog (Epitaf)

Epilogul acestei încercări de a readuce la viaţă întîmplări pe care le-am trăit în timpul unei jumatăţi din viaţa primită în dar de la Dumnezeire, pe imensitatea albastră a Oceanului Planetar, într-o simbioza perfectă cu nava, indiferent de numele sau mărimea ei, şi pe care nu de puţine ori m-am bazat pentru a rămîne în viaţă, nu poate consta decît în nostalgia marinarului faţă de creaţia umană, care i-a oferit posibilitatea de a cunoaşte cele mai îndepărtate colţuri ale mapamondului, departe de casă şi de cei dragi, dar trăind muţumirea cunoaşterii semenilor săi, aflaţi pe diferite coordonate geografice şi a împlinirii profesionale.
Gramatica limbii engleze nu este dificilă, însă are o regulă specifică, carateristică şi anume, la persoana a III-a singular, este singura gramatică ce face distincţia dintre fiinţe si obiecte neînsufleţite.
Excepţia la această regulă, în care englezul vede în obiectul neutru “nava” un substantiv feminin însufleţit, reprezintă prinosul pe care acest popor temerar îl aduce unui mijloc de transport şi de luptă, care în decursul istoriei l-a ajutat să cucerească şi să stăpînească un imens imperiu colonial, în mare masură, baza prosperităţii britanice din zilele noastre.
Nu trebuie să fii englez, ci doar marinar, pentru a trata nava exact ca pe o fiinţă umană dragă, pe care te poţi baza în momente de cumpănă ale existenţei tale, cu care poţi merge la braţ la sindrofii simandicoase, stîrnid în rindurile participanţilor priviri admirative sau invidioase, sigur întotdeauna că dacă tu o respecţi şi îi oferi dragoste şi întelegere, te vei bucura la rîndul tău de reciprocitate şi sprijin în acţiunile tale.
Poate că pentru unii aceste cuvinte par să alcătuiască o exprimare bombastică, de un patos nejustificat, dar dacă aceştia ar fi vreodată puşi in situatia de a constata că, singura legatură dintre a fi şi a nu fi, o reprezintă modul în care o construcţie de fier însufleţită de un motor, poate face faţă cu succes stihiilor dezlănţuite ale naturii, într-o imensitate cenusie-albastră, în care cerul este unit cu marea, sînt sigur ca aceşti eventuali cîrcotaşi îmi vor da dreptate.
Marinarii au o vorba: „cine a băut apă de tanc, nu va mai renunţa niciodată la viaţa pe mare”, vorbă care conţine, pe lîngă un sentiment inefabil, şi un mare adevăr probat în multimilenara înfrăţire a omului cu marea.
De aceea, pentru adevăraţii marinari pierderea flotei române nu reprezintă doar un eveniment cu implicaţii penale sau un subiect de dispute şi învinuiri politice, ci el reprezintă pierderea unei fiinţe dragi cu care şi-a unit destinul în viaţă şi a cărei ucidere, rămasa cu autor necunoscut, reprezintă o lovitură cu atît mai grea cu cît el este obligat să respire acelaşi aer cu călăul rămas nepedepsit de justiţia română.
In anii 50, după înfiinţarea Tratatului de la Varşovia, marina română, prin ramura sa militară a primit o lovitură similară, dar nu de asemenea proporţii, în urma deciziei luate de Moscova prin care, pe motiv că din momentul aderării la Tratat nu mai aveam nevoie de nave de luptă deoarece eram apăraţi de flota militară a Tratatului (URSS), au fost tăiate distrugătoarele de luptă, mîndria flotei militare române, după care şi astăzi mai oftează nostalgic marinarii militari şî civili romăni.
Numai că, în cazul flotei comerciale române, călăul nu a fost sovietic, ci fratele şi politician pe deasupra aflat la putere, român.
Poporul român a avut în mîinile sale, pentru un timp relativ scurt, o adevărată mină de aur, graţie eforturilor şi sacrificiilor făcute de o întreagă naţie, datorită căreia numele România s-a făcut cunoscut şi apreciat în toată lumea, dar pe care nişte oameni deţinători vremelnic ai destinelor acestui neam, în nimicnicia şi setea lor de înavuţire pe căi oneroase, au risipit-o iresponsabil şi nesancţionabil în cele patru zări, îmbogăţindu-se nemeritat, unii dintre ei avînd chiar tupeul ca, din poziţia politică ocupată la un moment dat, să ţină lecţii de etică unui popor furat ca în codru chiar de către moraliştii de serviciu.
In luna septembrie a anului de graţie 2007, toate infracţiunile presupus a fi înfăptuite şi avînd ca rezultat devalizarea şi risipirea pe “apa simbetei” a flotei comerciale române, se vor prescrie din punct de vedere juridic, românii ramînînd doar cu amintirile legate de acest subiect, şi cu un rechizitoriu în arhivele tribunalelor, mai stufos decît o bibliotecă particulară, nedus însă pînă la capăt de justiţie din motive politice, astfel încît, presupuşii autori ai acestui jaf naţional de proporţii, ce ţin de Cartea Recordurilor, îşi vor trăi liniştiţi bătrînetile, avînd doar grija şi regretul unei vieţi prea scurte, în care să nu-şi poată cheltui agoniseala provenită din furt.
Nu sînt o fire răzbunătoare, am fost educat în spirit creştin, de respectare a valorilor şi cerinţelor morale exprimate în Decalog, şi de aceea consider că în condiţiile în care Justiţia româna s-a dovedit într-adevăr oarbă, dar nu în înţelesul bun al expresiei, lăsînd nepedepsiţi pe Mizerabilii flotei comerciale române, există totuşi Justiţia Divină, care nu are termene de plată la avans şi lichidare, ci pedepseşte atunci cînd ţi-e lumea mai dragă, lovind de regulă indirect, dar unde te doare mai tare.
Este evident ca odată cu prescrierea faptelor comise, acestea nu vor mai putea fi folosite drept motive de şantaje politice, aşa cum au fost timp de 18 ani, praful se va depune încet, încet pe tona de dosare penale întocmite de procuratură şi nejudecate în instanţă, generaţia celor care au fost contemporani cu naşterea, dezvoltarea şi dispariţia flotei maritime comerciale române, se va stinge în timp, acest subiect căpătînd curînd rezonanţa acelui „a fost odată ca niciodată” care ne-a încîntat anii copilariei.
Din nefericire, spre deosebire de poveştile aducătoare de somn pe genele copiilor, poveşti care se termină întotdeauna cu triumful Binelui asupra Răului, în povestea „Flota” avem de-a face cu un final “horror”, în care Răul reprezentat de lăcomie, iresponsabilitate, dorinţa de îmbogăţire pe căi necinstite etc. învinge, lăsîndu-ne totodată cu un gust amar şi cu o scîrbă imensă.
Dacă noi, generaţia care am trăit aceste evenimente, nu vom putea avea satisfacţia pedepsirii de către Justiţie a acestor borfaşi de doi lei, sînt convins totuşi că, atunci cînd unii dintre aceştia nu vor mai constitui subiecte de patimi politice, românii vor afla întreg adevărul referitor la acest jaf naţional, care a lăsat pe drumuri mii de marinari români, siliţi să se „prostitueze”, vînzîndu-şi munca pe nimic unor armatori străini, în timp ce conaţionali de-ai lor cu nimic mai deştepţi, mai frumoşi sau mai îndreptăţiţi moral, huzuresc într-o opulenţă de neam prost, bazată pe furt, minciună şi înşelăciune, făcînd în acelaşi timp politica neamului, într-un dispreţ total faţă de acesta.
Cu speranţa că cei care au avut răbdarea să citească povestirile mele marinăreşti, şi-au format o părere proprie despre mecanismele care au făcut să meargă această mega-escrocherie naţională şi convins fiind că aceste povestiri nu reprezintă decît o picătură din oceanul de fapte reprobabile care au dus la dispariţia flotei române, închei aici acest periplu marinăresc, mulţumindu-vă totodată pentru răbdarea şi poate interesul de care aţi dat dovadă.

Lichele Au Fost, Lichele Au Ramas

Motto: Traim in tara lor si astia ne omoara cu zile!

Se intorc intelectualii de la mare, de prin munti,
Suparati nevoie mare si la vorba foarte crunti,
Pe motiv de stat la coada si impozit la arginti
Se dau atacati la punga si la ego greu jigniti.

Toti au vorbe de ocara cu adresa-nsa gresita
Vinovata-i guvernarea, nu o pofta pervertita.
Ei voit uita, se pare, vinovatul principal
Ce-a facut din asta tara scena unui carnaval.

Boemul de Cartarescu intr-un monolog prozaic
Penibil se lamenteaza ca e catranit… amarnic.
Preda, cel cu gura mare, dizident fara de trac
Pe Seitan da toata vina, sub alt nume, tot un drac.

Patapievici e fecioara si nu-i bine informat
Despre vrerea lui Basescu, care pute a cacat.
Pana cand va sti mai bine ce si cum e cu ast bir
El va continua cu vorba sa-l glorifice pe zbir.

Suparat este Voinescu, Liiceanu si-alti pupini
Ce-si iau astazi ca rasplata, o coroana cu multi spini
Pentru-o truda laborioasa de urcat pe piedestal
Cu osana, imn de slava, derebedeul national.

N-are cur, nici „bile” n-are Zeus-ul din Murfatlar
Cat au mozolit la ele zisii ‘telectuali cu har.
Geaba azi ei se revolta si stuchesc oranduirea
Dupa ce l-au lins pe chiombu’ proslavindu-i devenirea.

Pentru astfel de lichele, pupatori de cur domnesc,
Ce sfideaza adevarul si alti vinovati gasesc,
Nu exista leac pe lume sau anume panaceu
Osanditi sunt la spalarea curului de derbedeu.

Vand Antena De Bulgari

Motto: Traim in tara lor si astia ne omoara cu zile!

Asteptam cu interes si reducerea programelor TV la una si 1/2 ora de emisie pe zi, in care sa ni se prezinte maretele realizari politice ale casei Basescu si ne-am scos, va fi exact ca in ultima perioada premergatoare exercitiului de tragere de la Targoviste.
P-asta cu cozile redivivus au rezolvat-o elegant, singura diferenta dintre socialismul lui Ceausescu si capitalismul de tip mafiot al Basescului constand in faptul ca pe vremea ciuruitului, daca stateai la coada si mai aveai si putin noroc, contra unei sume de bani, nea Tache Macelaru’ iti baga in punga de 1 leu ba o pereche de „adidasi”, ba pe fratii Petreus, pe cand acum, contra unei sume de bani, oricat noroc ai avea, dupa ce stai la cozile lui Basescu, primesti numa’ o chitanta.
Au facut Traian si gasca lui de mafioti ce au facut si au reusit sa refaca la indigo atmosfera sfarsitului anilor ’80, aducandu-i chiar si imbunatatiri in sensul ca, daca Ceausescu vindea sasi si evrei la kilogram pentru a rotunji veniturile visteriei, Basescu a extins aria ofertei si pur si simplu ne goneste din tara, pe de-o parte pentru a mai slabi presiunea pe fondul de somaj, iar pe de alta parte pentru a mai primi bani in tara de la cei pribegiti.
Curat, murdar, coane Traiane!
Vazand similitudinile pana la identificare a timpurilor pe care le traim cu defuncta „iepoca de aur” stai si te intrebi ca prostu’ la poarta noua, la ce bun marea vanzoleala din decembrie ’89 si, ce este tragic, la ce bun sacrificiul tinerilor morti in acele zile de foc?
Ca sa-i facem lui Basescu si derbedeilor sai cururile mari, ca ei sa se simta bine intr-o tara confiscata in care majoritatea este umilita si batjocorita fara pic de rusine de o mana de mafioti?
Acum ca tatucu’ si-a mai linistit durerea de viscere provocata de insistenta cu care o parte a presei incearca sa deschida ochii romanilor asupra caracterului sau infect si a actiunilor sale antipopulare si antinationale, urmeaza sa-si rezolve si al doilea mare of, cel cu pensionarii care nu numai ca au avut castig de cauza la CC, dar i-au mai si pichetat palatul, determinandu-l sa se ascunda dupa perdelele Cotroceniului, of ce se va fi stins odata cu impozitarea pensiilor.
Spun asta, deoarece in opinia mea (si am constatat ca nu sunt singurul), toate fonfleurile astea cu impozitarea drepturilor de autor sau a pensiilor, din punct de vedere al efectului de combatere a crizei economice, valoreaza cat o frectie la un picior de lemn, in schimb din punct de vedere al linistirii si generarii unei stari de confort maxim ego-ului bonav al lui Basescu valoreaza aur.
In tot acest haos de Jurassic Park in care ne-a adus guvernarea Basescu-Boc, o singura satisfactie am. Nu stiu de ce, dupa ce m-am abonat la televiziunea prin cablu, am avut totusi inspiratia de a pastra in boxa si antena cu care pe vremea lui Ceasca prindeam bulgarii, aceasta inspiratie fiindu-mi probabil in viitorul foarte apropiat de un real folos.
In rest, sa auzim de bine, popor basescian!

Ia De La marcus, Basescule!

Motto: Traim in tara lor si astia ne omoara cu zile!

Avem voda-n tara noastra, mardeias de golaneala,
Lovind adversari in strada pe furis, la-nghesuila.
Are tactica aleasa, scoala unui derbedeu,
Victimele isi blocheaza prin metoda „sepepeu”.

Actioneaza miseleste, iute ca un titirez,
Da si fuge la fereala, ca un caine maidanez.
Pentru-asa o performanta cu copii s-a antrenat
La-ntruniri, filmat de-aproape, dos de laba el le-a dat.

Zero e ca presedinte, la mardeala insa-i as
Da cu palma sau cu capul, lovind boboreanu-n nas.
Desi bate-n vazul lumii, nefiind loc pentru tagada,
Cartea Sfanta ia ca martor si neaga orice dovada.

Minte de ingeata apa, cand pe Biblie se jura
Ca nu a lovit copilul, nici in plex, nici peste gura.
Prostimea e incantata si-l gireaza pe golan
Inc-un rand ca presedinte, starostele pe maidan.

Ce-i mai trist in toata treaba e ca domnul prezident,
Pe romani i-a luat la tinta, doar asa de-antrenament.
Ii loveste sub centura, unde-i doare cel mai tare,
Taie pensii si salarii fara nicio remuscare.

Ce nu stie insa voda, la plebei cand se da rau,
Este treaba cu nanasu’ ce-are nas la randu’ sau.
Si din bataus cu faima, ca jupan al tuturor,
Poti ajunge intr-o clipa, mardeias incasator.

Sa te tii atunci, fratie, pumni si labe peste bot
Cate-o incasa Basescu de la umilu’ sau norod.
Ca bomboana pe coliva va primi un sut in cur
De nu va mai fi nevoie, la urne, de inc-un tur.

Basea Caftangiu’

Motto: Traim in tara lor si astia ne omoara cu zile!

Ziua de ieri ar trebui marcata cu rosu in calendarul romanilor ca urmare a faptului ca ieri Istoria noastra a consemnat un eveniment deosebit. In panoplia de aur a domnitorilor nostri care, ca urmare a faptelor lor de arme si-au lasat adanc inscris numele in constinta comuna a neamului, domnitori ca Mircea Cel Batran, Alexandru Cel Bun, Stefan Cel Mare sau Mihai Viteazul, ieri a rasarit o noua stea, Basea Caftangiu’.
Traienel al nostru, dupa ce in campania electorala s-a antrenat alegandu-si sparing partners de la categoria copii, incepand de ieri a avansat la categoria seniori exersandu-si vestitul dos de laba in figura unui adult, oarece suparat pe domnia sa pentru prestatia cu care a dus tara de rapa. Deosebirea dintre cele doua categorii de varsta consta in faptul ca daca la copii prezidelu’ nu a avut nevoie de ajutor, descurcandu-se de minune singur in fata adversarului, la noua categorie el a apelat la ajutorul a doi sepepisti care au tinut victima cotonogita de derbedeu, pentru ca nu cumva, Doamne Fereste!, aceasta sa riposteze si sa-i sparga f’o buza sau nasu’ presedintelui dezlantuit.
Tot de remarcat si viteza de reactie a Administratie Prezidentiale care a tinut sa dea un comunicat-dezmintire fulger cum ca Traienel nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i pute, el fiind de fapt victima agresata verbal de un boborean recalcitrant. Am senzatia ca tocmai acest comunicat este dovada ca incidentul s-a petrecut asa cum este descris de avocatul agresat si nu cum este prezentat in comunicatul de la Cotroceni.
Acum nu ca ar avea cine stie ce importanta. In campanie, milioane de romani au vazut cu ochii lor de ce este in stare derbedeul national no.1, lovind fara nicio sfiiala sau jena un copil peste fata si din astea multe milioane tot s-au gasit vreo cinci si o litra care sa se duca si sa-l voteze cu entuziasm, sustinand ca filmuletul este o facatura. Deci daca la asa o dovada de necontestat s-au gasit suficienti imbecili care sa se lase dusi de nas de chiombila, practic nu vad cum la un incident, in care de partea victimei palmuite sta numai sotia acestuia, sa treaca drept veridic, asa ca mult zgomot pentru nimic.
Eu, unul, cunoscandu-l personal pe chiombila si modul coleric in care reactioneaza la provocari, sunt convins 100% ca lucrurile stau intocmai cum au fost povestite de avocat si nu altfel.
Dar cine sunt eu la urma, urmei?

Emile, Mai Da-le O Suta De Lei!

Motto: Traim in tara lor si asta ne omoara cu zile!

Inca din momentul in care stramosii nostri au primit „rangul” de Homo Sapiens, diferitele neamuri de pe acest pamant s-au straduit sa lase in memoria comuna sub forma de proverbe, maxime, aforisme etc. o povata numai buna de urmat si anume „sa nu ne punem cu prostu'”. Toate bune si frumoase, de regula ‘mnealui, prostu’, poate fi evitat sau lasat in Plata Domnului, dar ce te faci atunci cand prostu’ printr-un capriciu al naturii ajunge intr-o pozitie sociala de pe care poate controla si influenta destinele semenilor sai si daca ai si ghinionu’ ca prostu’ respectiv sa se creada si parsiv si sa te considere pe tine idiot si bun de manipulat?
Ei bine, cam cu asta avem de-a face in cazul actualului guvern Basescu-Boc, guvern incapabil intelectual sa-si faca treaba cu care a fost investit, in loc de asta debitand zi de zi prostie dupa prostie, nerozii ale caror efecte le simtim la greu pe propria piele.
Asa cum spuneam , in prostia lor insa, ‘mnealor se cred si extrem de parsivi considerandu-ne o turma de oi pe care o pot traduce cum „vrea muschii lor”.
Zilele trecute pe principiul „mai da-le o suta de lei Nicule, poate scapam”, bocul nostru cel de toate zilele, avand la cur cacatul anticipatelor evidentiat de motul unei eventuale suspendari a tatucului, a gasit brusc bani pentru subventii la intretinere dupa ce, din mai si pana acum, pre multi dintre compatriotii nostri mai slabi de inima i-a bagat la propriu in pamant, promitandu-le o iarna de gulag siberian, iar pe altii, ceva mai rezistenti, i-a determinat sa-si iroseasca bruma de economii pe operatiuni de debransare.
Dementii astia au impresia ca se pot juca cu nervii nostri la infinit, ca mamaliga este dotata cu sistem anti-ex, ca ei sunt vesnici si ca operatiunea de confiscare a tarii a insemnat un succes deplin pentru bunastarea lor materiala.
Pai bine, ba, Bocule, vin eu si te intreb ca un simplu cetatean, de unde beep-ul ma-tii gasirati, ba, acum bani pentru subventii, cat timp o vara intreaga ne-ati tocat la sistem cu lipsa acuta a acestora? Gasirati f’o comoara, ati dat de aurul lui Decebal si mergeti pe blat, ne-au dat turcii inapoi tributul perceput atata amar de veac, ati recuperat tezaurul de la rusi, sau pur si simplu ati avut tot timpul solutia, dar v-ati batut joc de noi?
Eu zic ca ultima chestie este valabila si ca simtind morcovul Opozitiei si ura populara tot mai adanc infipta in cururile pe care vi le-ati lipit cu „Picatura” de fotoliile ministeriale, faceti pasu’ inapoi si incepeti iar sa ne turnati gogosi pana trece Motiunea.
Bocule, tu si in special Basescu, ar trebui sa intelegeti ca nu mai sunteti doriti neam la carma tarii dupa ce mai bine de un an, ne-ati demonstrat ca singurul lucru care va preocupa este cum sa va ingrasati pe spinarea noastra conturile personale din banul public, aducand populatia acestei tari la disperare.
N-ati invatat nimicuta din patania ceausescului care, imediat dupa ce le-a promis romanilor inca o suta de lei, a fost itinerat cu punct terminus un zid al unei unitati militare din Targoviste.
Si tot nimicuta n-ati invatat din alta zicere plina de intelepciune si bazata pe o experienta milenara a omenirii care spune ca „Istoria se repeta”.
Carabaniti-va pana nu apucati sa verificati pe pielea voastra adevarul acesteia, ca-i naspa, credeti-ma pe cuvant!

Balada Celor Doi Cocosi

Au fost odata doi Cocosi,
Unul cu Nume din stramosi,
Altul cam chiomb si cam pagan,
Ales de oare drept stapan.

Si-n asta mandra batatura
O oara doar dadea din gura
Cotcodacind cu foc si spor
Uimind cu „versu-i” un popor.

Ea din batrani fusese data
De cel Cocos a fi calcata,
Cu acte-O.K. si pirostrii
Numai ca ea visa prostii.

Caci oara noatra planturoasa
Avea o tinta mai aleasa:
Chiombila cel ales stapan,
Sa-i fie-n pat viril jupan.

Iar in ast timp Cocosii nostri
Taceau talamb ranjind ca prostii,
Si disputandu-si pe-nserat
Guresa blonda la calcat.

Geaba strigau in cor surate
Cum ca au drept a fi calcate
De cei doi „macho” din ograda!
Masculii nu-si vedeau de treaba.

Orbiti de nurii blondei hoata
Cocosul o tinea pe drept de soata,
Iar cel ales Conducator,
Pe blonda o calca de zor.

Si drept rasplata mai aleasa
El o numi ministereasa,
Peste tot neamul lui Gaina
Stiut acum… de-a lu’ Bashina.

Lipsita de-oua ca produs
Ograda se-ndrepta spre-apus.
In replica tirgul vorbea
Cum ca… Cocos nu prea era,

Decit un jalnic de clapon
Pus la-ngrasat de-al sau patron,
Drept recompensa pentru soata
Ajunsa-n pat, ministereasa.

Morala:
De vrei tu Cocos sa fii
Bre, nu te tine de prostii,
Si fa-ti calcatu’ de barbat
Nu iti da oara pe-un palat.

Trilema Faraonica A Grupului Liiceanu

Motto: Traim in tara lor si asta ne omoara cu zile!

De la o vreme ma framanta o mare trilema si in acelasi timp ii fericesc pe pupinbasistii ‘telectuali ai Traienelului, deoarece acestia nu si-au depus pupaturile omagiale drept in curul dragului nostru presedinte, in situatia ipotetica in care acesta n-ar fi fost presedinte al Romaniei mileniului III, ci faraon al Egiptului antic, iar ei , umili scribi la curtea lui.
Va dati dvs. seama, iubiti compatrioti, ca pentru a-i descrie calitatile iesite din comun si maretele fapte de arme sau, ma rog, politice in lipsa de arme, alde Liiceanu, Patapievici & Co. ar fi trebuit sa foloseasca scrierea hieroglifica? Ori in aceasta situatie pentru mentionarea si descrierea uneia dintre calitatile de legenda ale chiombului si anume hipervirilitatea sa ei s-ar fi gasit intr-un impas aproape de netrecut.
Incercati, va rog, un exercitiu de imaginatie si proiectati-va in minte o hieroglifa descriind supermasculinitatea unui om care fiind „haruit” cu aceasta calitate a reusit performanta sa le vindece de frigiditate sau sa le scoata de la menopauza pe femeile neamului nostru Pora, Pippidea sau Tatoiu, producandu-le orgasme „in absentia” profund atinse in zonele erogene si in punctul G, doar la pronuntare numelui marelui barbat de stat.
Oare cum va imaginati o asemenea hieroglifa: un Basescu cu doua falusuri, un Basescu cu doua perechi de coaie sau un Basescu cu si, si?
A dracului triilema pentru cei care iscalindu-se ca scribi s-ar fi imaginat cu doi creieri.

Negocieri Poloneze, Targuieli Marocane, Tratative Guineze

Navele de 55-65.000 tdw şi în general mineralierele, destinate transportului de materii prime în vrac şi în cantităţi mari, constructiv sînt prevăzute cu tancuri speciale pentru a prelua o cantitate mare de balast (apă de mare), care suplineşte lipsa mărfii în timpul marşului spre portul de încărcare.
În general, acest balast este încărcat în aceste tancuri special construite, însă la vrachierele foarte mari, acestea nu pot satisface întreaga cantitate de balast necesar, aşa că soluţia a constat în transformarea unor magazii de marfă în magazii de balast permanent, care în timpul încărcării navei se golesc simultan prin pomparea apei de mare afară, pentru ca apoi ele să fie încărcate cu marfă.
O mare deficienţă a acestui sistem la navele construite în România o reprezenta instalaţia de evacuare a apei, care era prevăzută cu sorburi dotate cu un tip de clapeţi construiţi în ţară, care se blocau de multe ori pe poziţie intermediară, făcînd uscarea magaziilor respective foarte greoaie.
Dacă în porturile indiene şi braziliene, încărcătorii erau de regulă mai îngăduitori, acordîndu-ne un timp suplimentar în care noi să putem recurge la fel şi fel de “inovaţii”, pentru a usca în mod corespunzător aceste spaţii de încărcare, în Polonia timpul de debalastare a navei era strict limitat contractual, orice întîrziere în acest sens fiind sever penalizată pecuniar.
Acestea erau condiţiile unui voiaj al navei “Bistreţ”, pe care îndeplineam funcţia de Ofiţer Secund, voiaj destinat unei încărcături full de cărbune din Gdansk (Polonia), cu port de descărcare Constanţa.
După începerea încărcării, oricît ne-am străduit să uscăm una din magaziile de balast permanent a navei, aceasta nu s-a “dat” aptă şi pace, o cantitate mică dar suficientă de apă rămînînd pe fundul acesteia, motiv pentru refuz la încărcare.
Aflîndu-mă pe punte la magazia respectivă împreună cu Încărcătorul, un polac simpatic cam de vîrsta mea, acesta îmi tot repeta arătîndu-mi fundul magaziei:
– Chief, cvodu, cvodu!
La un moment dat, presat de timp şi de polac şi dîndu-mi totodată seama că nu vom putea usca magazia sub nicio formă îi spun polonezului:
– Da, here is cvodu, paidiom maia cabina vodcu est!
Ochii amicului polonez s-au iluminat brusc la auzul veştilor referitoare la provizia mea de vodcă şi bucuros nevoie mare m-a însoţit la cabină.
Aici a început să curgă vodca precum Vistula, atmosfera s-a destins printr-o conversaţie întreţinută într-un amestec de rusă, germană, engleză şi universala gimnastică, iar la un moment dat cînd ne împrietenisem atît de tare încît mai avea puţin să mă îmbrăţişeze, l-am rugat să anunţe prin staţia radio personală că poate începe încărcarea şi la magazia respectivă.
O.K., n-am mai mers să verificăm situaţia la magazie (începuse să se mişte cam greoi), aşa că a dat dispoziţiile necesare, nava înscriindu-se în graficul încărcării.
Înainte de plecare însă, premergător semnării actelor mărfii, i-am dat polonezului, prin intermediul Agentului care a semnat de primire o Scrisoare de Protest, în care se arăta faptul că datorită condiţiilor de depozitare ale mărfii înaintea încărcării, aceasta fiind supusă timp îndelungat la intemperii (ploaie, ninsoare), necunoscîndu-i-se gradul de umiditate, nava îşi rezervă dreptul de a determina cantitatea şi calitatea mărfii în portul de destinaţie, în urma unei expertize.
Luînd la cunoştinţă de conţinutul Scrisorii de Protest, amicul meu polonez s-a făcut la faţă mai roşu decît armata comuniştilor ruşi din timpul războiului civil, prezentă şi în acele zile în Polonia, sub forma Armatei Roşii şi a început să vocifereze:
– Koorva rumansky, ai avut cvodu în magazie!
– Nie Pravda, hai să descărcăm magazia şi să vedem.
Prins cu pantalonii în vine, polonezul n-a mai avut ce face, a semnat şi el de luare la cunoştinţă şi a plecat val-vîrtej de la navă, nu mai înainte de a mă ameninţa că, dacă voi reveni în Gdansk, să nu carecumva să mi se facă de-o vizită în oraş, deoarece nu se ştie cum se va termina cu vizita respectivă.
Scrisoarea respectivă mi-a fost de un real folos la descărcare, atunci cînd s-a ajuns la nivelul mărfii contaminate cu apă, fiind necesare intervenţii cu pompe speciale, submersibile, pentru a face posibilă preluarea întregii cantităţi de marfă.
Trăiască prietenia româno-poloneză!
+++
Liberia este o ţară africană născută prin voinţa negrilor eliberaţi din sclavia americană de a se întoarce pe continentul african. Primul preşedinte al acestui stat a fost Buchanan şi în principiu Liberia este organizată administrativ ca unul dintre statele aparţinînd SUA.
Cel puţin Poliţia liberiană este prin uniforma adoptată o copie fidelă a poliţiştilor statului Texas, lucru de care aveam să mă conving în timpul unei staţionări pentru încărcare minereu de fier în portul Buchanan.
La cîţiva kilometri de terminalul de încărcare a minereului de fier se afla şi „oraşul” Buchanan, o aşezare de colibe cu o stradă principală, neasfaltată, pe care erau situate clădirile mai importante din localitate, printre care şi un „saloon”, magnet pentru marinarii ce vin în acest port, de fapt unica distracţie din acest punct de pe harta Africii.
Ne aflam deci cu nava la încărcare, cînd in jurul orei 03.00 dimineaţa, am fost trezit de vardie:
– Domnule Comandant, au venit doi Şerifi negri, înarmaţi pînă în dinţi şi l-au adus cu ei şi pe timonierul Vasilescu, cu cătuşe la mîini.
– Bine, adu-i la mine!
Îngrijorat, m-am pus repede „in funcţiune” şi mi-am întîmpinat oaspeţii.
Aceştia erau reprezentaţi de doi poliţişti liberieni, dintre care unul nu mai înalt de 1,55 m (mătura pe jos cu tocul de la pistol), îmbrăcaţi exact ca şerifii americani, purtînd pălării hollywoodiene şi legitimindu-se cu steaua de şerif din piept, pe lîngă pistoalele din tocuri avînd fiecare în mînă şi cîte o carabină, cu care îl păzeau cu străşnicie pe albul la faţă Vasilescu, încătuşat şi tremurînd de frică.
– Bună dimineaţa, domnilor, luaţi loc vă rog şi spuneţi-mi şi mie ce s-a întîmplat?!
– Bună dimineaţa Captain, omul dvs. s-a făcut vinovat de un delict foarte grav, îl luăm cu noi în noaptea aceasta, iar mîine îl prezentăm judecătorului pentru a-l băga la închisoare.
Văzîndu-le atitudinea belicoasă şi că încearcă să meargă la intimidare, m-am liniştit şi mi-am dat seama că au venit la ciubuc.
– Domnilor, îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, dar aţi comis două greşeli. Prima, aţi venit neînsoţiţi de Agentul navei, iar a doua constă în faptul că l-aţi adus cu dvs. la bord şi pe omul meu, care din acest moment, indiferent de fapta pe care a săvîrşit-o la mal, a intrat în custodia mea, aflîndu-se pe teritoriu românesc, în conformitate cu Legea Pavilionului. Dar ca să vă arăt că totuşi sînt cooperant, spuneţi-mi vă rog frumos ce infracţiune a comis şi poate cădem la pace.
Prinşi cu garda jos şi recepţionînd în plin lovitura mea, unul dintre ei îmi răspunse:
– Păi, este vinovat de ultraj la moravuri, l-am prins în timp ce urina pe Main Street (le înmuiase „asfaltul”), într-un loc public.
Ups! Aproape că m-au lăsat fără replică la auzul acestei infracţiuni teribile comise de omul meu.
– Da, domnilor, aveţi dreptate, dar poate că dacă ţinem cont că în Buchanan nu sînt toalete publice şi de necesitatea stringentă care l-a împins pe omul meu să comită acest gest reprobabil, poate găsim totuşi o soluţie reciproc avantajoasă.
– Captain, noi uităm totul, dacă ne dai două sute de butoaie de ulei goale.
În ţările africane ca şi în India, Bangladesh, etc. aceste butoaie erau aur, ele fiind transformate printr-o „tehnologie” simplă în bazine colectoare de apă de ploaie, pentru băi improvizate.
– Staţi puţin, să vedem ce se poate aranja, le-am replicat eu, trezindu-l la rîndul meu pe Şeful Mecanic, căruia i-am relatat “speţa”.
– Domn Comandant, nu mai avem niciun butoi gol, le-au dat băieţii aseară pe bere, singurele butoaie pe care le mai avem sînt cele 19 bucăţi de la prova, cu ulei hidraulic pentru instalaţia de forţă a ancorei şi a capacelor de magazie. Dacă le golim în instalaţie, le pot lua pe acelea.
Astfel informat, am reluat discuţia cu şerifii, care la început s-au arătat indignaţi de o asemenea ofertă, pentru ca apoi să plece fericiţi de la navă, mai ales că în cazul unui refuz ar fi plecat şi fără „prizonier”, deci un „raid” eşuat.
În privinţa timonierului, cred că munca de două ore la golit butoaie l-a lecuit de năravul de a mai atenta vreodată la bunele moravuri africane.
+++
În primul voiaj de după Revoluţie, aveam nominalizat ca port de încărcare portul Casablanca din Maroc, de unde urma să luăm un full de fosfat în vrac pentru Gresik în Indonezia.
Ajunşi la Casablanca, m-am dus în bazar pentru cumpărături, unde am fost atras de vitrina unei prăvălii cu haine de piele, în care era etalată o geacă bărbătească pe care am decis să o cumpăr.
Şi atunci, ca şi acum de altfel, eram supraponderal aşa că îmi găseam cu greu îmbrăcăminte confecţionată pe măsură.
Aşa că am intrat, am probat-o, mi-a plăcut şi am întrebat cît costă.
Normal că atunci cînd patronul prăvăliei mi-a spus că preţul era 120 usd au început interminabilele negocieri care dau farmecul bazarurilor orientale şi arăbeşti.
După vreo jumatate de oră ajunsesem la un mutual convenabil 90 usd, dar eu, prins de febra tîrguielilor, insistam pentru mai puţin.
În acest moment, exasperat de insistenţele mele, arabul mă luă de mînă şi mă conduse în raionul pentru dame, unde îmi arătă o haină lungă de piele, mărime medie şi îmi spuse:
– Vezi haina asta? Am folosit pentru confecţionarea ei cu o piele de oaie mai puţin decît pentru geaca ta, şi sub 100 usd nu o vînd nici în ruptul capului. Aşa că, ce zici, cumperi geaca sau nu?
Amuzat de argumentul suprem adus, i-am dat cei 90 de dolari, mi-am luat trofeul frumos împachetat de arab şi am plecat mulţumit la navă.
Nu întotdeauna am avut însă succes în negocieri cu reprezentanţii continentului african.
Comandant fiind pe nava „Sammarina 3”, am făcut escală pentru încărcare în Republica Guineea, fostă colonie franceză.
Aici, imediat după terminarea controlului normal de sosire, s-au prezentat la bordul navei trei oficiali africani, care şi-au declinat identitatea prin nişte legitimaţii, ce atestau faptul că reprezentau autoritatea navală portuară de control (PSC), informîndu-mă totodată că doar la o primă vedere nava prezenta numeroase deficienţe care o făceau din start obiect de detenţie, pînă la remedierea acestora.
Ţinînd însă cont de prietenia tradiţională româno-guineză, ei erau dispuşi ca pentru 600 usd să nu reţină nava la terminarea încărcării, aducînd în acest fel prejudicii materiale mari Armatorului.
Aveau dreptate în privinţa stării tehnice a navei, aşa că au început negocierile de rigoare asupra sumei în dispută.
Acestea au fost însă curmate din start de cei trei, care mi-au dat de înţeles că o eventuală insistenţă a mea, va conduce probabil la mărirea sumei cerute, ca rezultat al pierderii de timp.
Pus în faţa unei asemenea alternative, i-am rugat să mă conducă pînă la Agenţie, de unde să iau legatura telefonic cu Armatorul pentru a obţine acceptul acestuia.
Au încuviinţat bucuroşi şi am ajuns la Agenţie, unde am fost condus la şeful acesteia. Aici am trăit una dintre cele mai mari umilinţe la care poate fi supus un comandant de navă, ca reprezentant al unui armator neserios, rău platnic şi fără cuvînt în relaţiile cu partenerii de afaceri.
– Bună ziua, domnule Agent. Sînt Comandantul navei „Sammarina 3” şi v-aş ruga, dacă se poate, să-mi faceţi legătura telefonică cu Armatorul, în vederea rezolvării unor probleme urgente.
– Bon jour, mon Capitain, şi bine aţi venit! În ceea ce priveşte telefonul, cu părere de rău nu vă pot ajuta, decît punîndu-vă la dispoziţie o maşină cu care să mergeţi să căutaţi un telefon public. Nu vă supăraţi pe mine, dar sînt bucuros că Samara şi-a trimis altă navă după un an aici, în felul acesta putînd să-mi recuperez şi eu sumele datorate de acesta pentru serviciile pe care i le-am asigurat ultima dată.
Dată fiind situaţia, am tăcut jenat, m-am urcat în maşina pusă la dispoziţie, din banii personali mi-am procurat cartele telefonice şi ajutat de şofer am găsit un telefon public.
Mai public nici că se putea, el nefiind protejat de vreo cabină, iar în jurul meu roiau vînzători ambulanţi, care într-un vacarm specific bazarelor, îşi etalau cu strigături marfa, de la chiloţei de damă pînă la casetofoane cu volumul dat demonstrativ la maximum.
La birou, în Constanţa, mi-a răspuns un angajat al Armatorului (acesta era plecat din ţară), care preţ de un sfert de oră a încercat (în pofida tuturor argumentelor mele) să mă convingă să negociez „balcanic”, şi să nu le dau mai mult de 200 de dolari. Scîrbit de conversaţie i-am spus că le voi da banii pe riscul meu şi că voi întocmi un raport justificativ pentru armator la sosirea navei în ţară, punînd astfel capăt unui dialog al surzilor.
Revenit la navă le-am dat celor trei 500 usd cu promisiunea că înainte de plecare le voi da şi diferenţa.
Cu o zi înainte de plecare, au venit la navă din nou, şi după ce le-am dat şi diferenţa, m-au rugat să le traduc în engleză Raportul de Inspecţie (era scris în limba franceză). Amuzat de tupeul lor am acceptat spunîndu-le că traducerea costa 1000 usd. Nu mi-au dat mia respectivă, însă după ce le-am tradus documentul, au scos din geantă o sticlă de coniac Napoleon (primită probabil de la altă navă) şi mi-au dat-o în semn de mulţumire pentru modul în care colaborasem.

Unde Sunteti ‘Telectualii Mei?

Motto: Traim in tara lor si asta ne omoara cu zile!

Unde sunt intelectualii, penele noastre maiestre,
Ce facut-au dintr-un zero un erou ca din poveste?
Unde sunteti Liicene, Patapievici, coane Plesu
Ce cu osanale goale ne-ati tot dus cinci ani cu presu’?

Unde este Cartarescu, scriitorul decorat
Ce acum scrie petitii si le duce la-mparat?
Unde este si Pippidea cu scenarii de alegeri?
Cu Zeus ca presedinte, a ajuns sa scrie plangeri.

Fu pe rand Mesia, „pleasca”, comparat c-un antic zeu
Voi ni l-ati suit pe soclu, surogat de… Dumnezeu.
V-ati tras multe avantaje, bani purcoi si institutii
Ca rasplata la Osana, v-ati vazut toti unsi in functii.

V-a plimbat cu-aeroplanu’ si v-a dus la chefuit,
Voi in schimb i-ati pupat curu’, l-ati facut neprihănit.
I-ati cantat ode si imnuri, zi de zi si ceas de ceas
Prostimea din tara noastra ani de zile-ati dus de nas.

Mai nou ni l-ati dat de Moise, calauza prin desert,
Da’ cum noi n-aveam desertul, l-a facut el, că-i… expert .
N-are ea, Limba Romana, epitete, comparatii
Cate-ati folosit in scrieri pentru-a fabrica ovatii.

Iar acum la ceas de plata, cand poporu-i pus pe harta,
Va dati dusi, tacuti in iarba, pierduti ca magaru-n ceata.
Hai, iesiti din nou la rampa si veniti cu motivatii,
Pentru haosul din tara gasiti niste explicatii.

Striga chiombu’ precum Stefan cand fu parasit de osti:
„- Unde-mi sunt ‘telectualii ce-au luat pe romani de prosti?”
Ii raspunde doar ecoul cu un ranjet sub mustata:
„- Sunt plecati cu toti la mare, doar e vreme de vacanta!”

Incotro, Romane?

Motto: Traim in tara lor si asta ne omoara cu zile!

Ne mor pruncii, bebelusii in spitale arsi si-n fum,
Ne cad militari din ceruri si-n carlinga se fac scrum,
Ne mor mosii si bunicii azi tratati ca un gunoi,
Si-n desert ne mor soldatii in van declarati eroi.

Tinerii ne emigreaza pribegiti pe glii straine
Alungati fiind de-un voda ce-a promis ca va fi bine.
Se duc unde vad cu ochii medicii si specialistii,
Am ramas numai c-o frunza cu care mintim turistii.

Zavorat-am scoli, spitale, cadrele le-am alungat
N-avem cine sa-ngrijeasca de roman cazut la pat.
Tara e un haos toata si bezmetici o supun
Cei ramasi sunt oi in turma la pofta unui nebun.

De-ntorci lista primii suntem, ca nivel de trai in lume,
Iar pe sticla si-n jurnale am ajuns subiect de glume.
Izolati precum leprosii dupa gard de lazaret
Ne hlizim ca dobitocii l-al Puterii zaiafet.

Fericiti sunt guvernantii sub pulpana lui Traian
Noi avem viata amara, ei o tin intr-un chiolhan.
Se simt bine ticalosii intr-o tara confiscata
Unde Udrea le e mama, iar Basescu ajuns-a tata.

Sumbru viitor ne paste, Romania-i o Golgota,
Osanditi suntem cu totii de-a Basescului marota
De-a avea Puterea-n mana, totala si absoluta,
Intr-o tara, ieri o floare, azi vita-n obor vanduta.

Ce-i mai trist si chiar dramatic in tabloul zugravit
Este faptul ca-n ast haos si speranta a murit.
N-avem orizont de bine si nici capat de tunel
Ci doar bezna, umilinta, fiind condusi de un tembel.

Adio, Boc, Si N-am Cuvinte!

Motto: Traim in tara lor si asta ne omoara cu zile!

A trecut aproape si aceasta vara care, pe langa caldurile insuportabile din ultima vreme, ne-a mai pricopsit si cu implinirea pohtelor prezidentiale, materializate in taieri drastice de salarii, cu mult peste limita suportabilitatii, pe fondul cresterilor de preturi si a TVA-ului, totul „asezonat” cu disponibilizari masive de personal. Daca la asta adaugam si politica nationala de sorginte cotrocenista bazata pe sete de razbunare personala, pe ura, pe manipulari ordinare indreptate in sensul dezbinarii pana in prag de razboi civil a acestui popor, pe jaful sistematic si pe fata, fara cea mai mica jena sau temere de a fi sanctionati, practicat de guvernantii basiti pentru a-si scoate parleala la alegeri si a-si umple cu nesimtire buzunarele cu banul public, avem un tablou cvasi-complet al mocirlei in care Basescu si gasca sa de derbedei ne obliga sa incercam o supravietuire la limita.
Lipsa oricarui orizont de mai bine, plecarea in masa a unui personal calificat catre un trai decent, personal a carui lipsa o vom contabiliza statistic in cresterea ratei mortalitatii la toate categoriile de varsta, perspectiva platii datoriei contractate de chiomb pe vreo doua generatii viitoare, izolarea prin carantinizare politica a tarii in plan international etc. nu fac nimic altceva decat sa ne genereze imaginea unui viitor sumbru in care, basescu si ai lui se simt bine in tara lor in timp ce restul neamului face coada la intrarea in cimitir imbracati in palton de scanduri.
Parlamentarii mai au putin si termina vacanta, iar promisiunile lui Boc de a-si asuma alte si alte imbecilitati de ordonante, legi etc. datatoare de frisoane si aducatoare de dric in prag de casa, au toate sansele sa se realizeze, iar noua sa ne fie si mai rau. Aceasta piticanie scarboasa prin servilismul si pupincurismul practicat la dos basesc, neavand nimic de pierdut, este in stare de orice marsavie pentru a-i face pe plac tatucului si a se mentine in scaunul de sef al Executivului.
Marea problema pe care Basescu o mai are de rezolvat cu pensionarii pe care-i uraste pana in adancul viscerelor sale va deveni istorie, dupa ce Boc va anunta impozitarea pensiilor, iar majoritatea parlamentara va valida acest act de paricid. Si asta este numai una dintre noutatile pregatite de echipa Basescu & Boc pentru sezonul de toamna/iarna 2010.
In opinia mea consider ca a venit momentul pentru un basta! raspicat spus acestor netrebnici care-si bat pur si simplu joc de o intreaga natie.
Daca nu suntem in stare sa iesim in strada, ca in ’89, si sa dam de pamant cu aceste javre, am putea macar face un dus rece, pentru a ni se duce fierbinteala acumulata la scufita dupa atata canicula si sa ne organizam pentru pichetarea sediilor PD-L-ului si a locuintelor parlamentarilor acestui partid in ideea de a le baga in cap ca, daca nu vor sa-i ia dracu’ ca pe Basescu, este cazul sa revina cu picioarele pe pamant si sa nu mai voteze ca imbecilii toate aberatiile ce-i trec chiombului prin tartacuta, la moment de mahmureala bahica matinala.
Ajunge, fratilor, cu atata bataie de joc, minciuna, jaf national si in general cu tot cortegiul de rautati pe care ni l-a servit Basescu de cand este la Putere.
Putem sa ne ducem singuri crucea si sa iesim din criza pe picioarele noastre si nu transportati de masina neagra cu ingerasi la portiere. Am vazut cu totii ca asa-zisele masuri luate de acest guvern nu sunt altceva decat niste elucubratii ale unor minti bolnave, care in niciun caz nu vor insemna sfarsitul crizei in tara noastra, ci adancirea ei sub orice limita de normalitate.

O Noua „Cucubata” Cotrocenista Tulbura Apele Media

Motto: Traim in tara lor si asta ne omoara cu zile!

Daca intr-o postare mai veche il comparam pe Basescu cu cetateanul isteric dintr-o reclama pentru termopane, cetatean injurat de toti vecinii si trecatorii de pe strada pe motiv ca iese la geam si perturba linistea comunitatii, tipand ca apucatu’ „cucu”, tot legat de „cucubatele” tipate de descreieratu’ de la Cotroceni, mi-am amintit de un banc de pe vremea comunismului, cu o tema asemanatoare.
Bancul suna cam asa:
La nivel mondial se organizeaza un concurs international de ceasuri cu cuc pentru a stabili o data pentru totdeauna suprematia in acest domeniu. La momentul finalei, in sala respectiva in care se desfasura aceasta, se afla lume multa, juriul si spectatori, care erau serviti cu aperitive si bauturi de catre chelneri dichisiti, iar pe un perete trei ceasuri imense cu cuc: cucul american, cucul sovietic si cel made in Romania.
Cu cateva secunde inainte de miezul noptii, din lacasele lor isi fac aparitia cucul american si cel sovietic, primul imbracat in frac si cu papion la gat, al doilea intr-o pufoaica si incins cu o curea in diagonala. Primul, conform tragerii la sorti, se adreseaza multimii:
– Buna seara doamnelor si domnilor, nu am venit sa va tulbur prea mult, ci sa va urez petrecere frumoasa si sa va anunt ca exact peste 5 secunde va fi miezul noptii, cucu, cucu, cucu si se retrage.
Isi incepe discursul si cucul sovietic care manios foc ii apostrofeaza pe petrecareti:
– Halal, tovarasi, tara trece prin momente grele, suntem in urma cu planul cincinal, iar voua va arde de distractie si bautura, rusine sa va fie! Hai, mars la culcare deoarece peste exact cinci secunde va fi miezul noptii, iar maine dimineata va scol la ora 4, sa plecati la munca! Cucu, cucu, cucu si se retrage si acesta.
Cucu’ romanesc, canci, sa apara! Dupa vreo jumatate de ora de asteptare, in care audienta isi cam pierduse rabdarea , iar juriul intentiona sa-l descalifice, hop !, si cucul nostru imbracat intr-un costum sifonat, cu camasa peste pantaloni, cravata intr-o parte, descheiat la nasturi, in schimb vesel si duhnind a alcool:
– Ha, ha, ha ia te uita unde am nimerit, bravos baieti distrati-va, beti, mancati ca alta treaba n-aveti! Chelner baga si mie un whisky dublu ! Da’ apropo, poate sa-mi spuna si mie cineva cat e ceasul?
Ei bine, momentul de asemanare pana la identitate a basescului cu cucu’ din povestea noastra l-am bifat la ora iesirii acestuia la rampa, cu o noua „cucubata” cotrocenista, prin care a dat de lucru media pentru o perioada mai indelungata pe motiv de aducere a social democratilor si liberalilor la guvernare. Asa cum cucu’ din anecdota habar n-avea, la momentul strigarii, cat este ceasul, tot asa si chiombul nu stie ca el, ca presediinte, nu are nici in clin nici in maneca cu numirea guvernului in Romania, acest lucru fiind o prerogativa constitutionala pur parlamentara. Da’ ce si-a zis chiombu’ in mintea aia bolnava, da’ bolnava rau de tot a lui, daca i-am tradus in cazul primului ministru de ce nu le-as servi-o si p-asta cu guvernu’?
Ba, Traiane, daca n-o stii ti-o pot spune eu si iti pot confirma alti douazeci si ceva de milioane de romani, tu, constitutional, cu guvernul nu ai absolut nicio treaba, singurul lucru pe care poti sa-l faci si la care esti campion in aceasta privinta este de a bea o cupa cu sampanie la investirea sa. In rest, mucles mo, nema, nada, zero zip, canci !
Ai priceput tantalaule, care esti?
Daca ti-a mers cu guvernul DA si cu Boc 1, 2, 3, 4 etc., asta a fost din vina politicienilor nostri din paie, care ti-au tolerat toate fanteziile in materie de prevederi constitutionale, insa de data asta, atat Crin cat si Ponta te pandesc, neicusorule, la potecuta doar-doar mai calci o data nasol si stramb pe motiv de mama legilor, ca pac, cu tine la Rasboiu! si la atarnare prin suspendare. Si la cat de popular ai devenit in ultima vreme, de data asta nu te mai pot scoate manelistii din handel ca bag seama ca s-au desteptat si ei si nu-ti mai inghit brasoavele.
Asa ca, baga-ti mintile in cap, Basescule, nu mai ameninta in dreapta si-n stanga deaorece te-a citit toata lumea ce jagardea penala mincinoasa esti si peste 80 la suta dintre romani abia asteapta sa te vada dus de pe scena politica romaneasca si ascuns pentru o perioada indelungata si binemeritata in dosul unor zabrele, sau macar intr-o camasa de forta.

La Multi Ani De Sfanta Maria

Si Multa Sanatate Tuturor Celor Care Poarta Acest Nume Sfant!
Sa fiti iubiti
marcus

De La Constanta La Otopeni Via Somalia

Povestirea care urmează are o încărcătură sentimentală foarte mare pentru mine, ea reprezentînd motivul principal pentru care am renunţat definiv la marinărie, cu toate că iubesc Marea şi viaţa pe mare cu toată fiinţa mea.
Cu ceva timp în urmă, un amic m-a rugat să-i fac un serviciu şi să duc o navă a unui prieten de-al său arab, „mare” propietar de fabrică de cherestea (se putea altceva?) în România post-revoluţionară, din portul Agigea pînă la Stambul, unde urma să fiu înlocuit de un Comandant arab.
În lipsă de altceva şi avînd în vedere durata voiajului, mă mîncă undeva ca pe Zambilica şi în momentul în care l-am cunoscut pe arab, am procedat cu acesta la un “gentlemen agreement” şi am bătut palma pe “neve”, angajîndu-mă astfel la performarea serviciului respectiv, în urma asigurărilor arabului că nava doar ce ieşise din şantierul de reparaţii şi că era din toate punctele de vedere în bună stare de navigabilitate.
Ceea ce nu-mi spusese arabiţoiul aveam să constat pe pielea mea cînd am ajuns la nava pe jumatăte încărcată cu cherestea, navă construită în 1903, re-re-re-reparată de-a lungul unui veac şi ceva, cu un tonaj de şlep, un echipaj format din trei români nebrevetaţi, dintre care doi la primul lor voiaj şi un „şef mecanic” arab, cvasi-analfabet „brevetat” în Georgia, fără documentaţie, cu acte şi pavilion de complezenţă Nord-Koreea (luate pe şpagă), nu mai insist, tot tacîmul pentru o adevarată Odisee antică.
Cuvîntul fiind însă cuvînt dat şi trebuind respectat, mi-am zis că Dumnezeu este mare şi bun, în ciuda privirilor pline de compasiune ale membrilor echipei de control de plecare, dintre care unii îmi erau amici ce-mi ştiau performanţele în materie, şi care se bucurau totuşi pe undeva că erau ultimii care mă vedeau în viaţă, pentru a-i povesti văduvei îndoliate că totuşi la plecare eram vesel.
Nu are sens să vă plictisesc cu aventurile din timpul marşului, în care era să ne ducem la fund de vreo două ori, cu hrana „bucătărie de clasă” arăbească, cu faptul că aveam doar un telefon mobil ca mijloc de comunicare radio cu uscatul îndepărtat, cu lipsa apei şi ceea ce este mai important, cu trasul pe sfoară că Stambulul punctul terminus pentru mine, s-a mutat succesiv întîi la Port Said şi apoi undeva în apropiere de Mogadiscio în Somalia.
Totuşi două întîmplări sînt demne de relatat: „seful meu mecanic” vorbea româneşte, chiar dacă prost, dar vorbea. Aşa că atunci cînd după Istanbul, constatînd lipsa de carne la cambuză l-am întrebat ce vom face, el mi-a spus că la Port Said ne vom „umple” de provizii printre care şi trei „boi”.
Sceptic asupra modului în care vor încăpea trei „boi” în lada frigorifică a navei, mi-am zis că probabil comandase ceva carne de vită şi nu ştia cum să-mi transmită corect în româneşte chestia respectivă.
La Port Said, unde într-adevăr ni s-a adus provizie, a reieşit că era vorba chiar despre cifra 3, dar nu „boi” ci „pui”, cuvînt greu de pronunţat pentru Omer şi pe care urma să-i mîncăm pînă în Somalia.
Al doilea episod îl are protagonist tot pe amicul arab şi s-a desfăşurat în apele somaleze străbătute cu multă precauţie de navele comerciale, datorită cazurilor foarte frecvente de piraterie.
În situaţia dată, într-o dimineaţă, cînd mă aflam pe Comandă (de fapt tot timpul eram pe Comandă), aud nişte strigăte disperate „Stop vapur, stop vapor!”, venite dinspre pupa navei şi răcnite din toţi bojocii de al meu Omer, la auzul cărora în fracţiune de secundă mi-am imaginat ce putea să fie mai rău: fie că a căzut un membru al echipajului în mare, fie că ne atacau piraţii.
Oricare dintre variante, am dat imediat comanda “Stop Maşina” şi am coborît la pupa, unde bravul meu “şef mecanic şi arab” se chinuia de mama focului să scoată din mare o undiţă lăsată în timpul nopţii şi în care, datorită vitezei reduse de croazieră a navei, se prinsese o pălămidă la vreo 5-6 kg (bună şi aia la foamea noastră).
În fine, după o lună de marş am ajuns şi în apele somaleze, unde nu am intrat în port, ci am ancorat pentru descărcare la barjă.
După ceva timp, am primit vestea că a doua zi urma să fiu repatriat. În astfel de cazuri marinarul repatriat este luat în primire de Agentul navei care, dacă este nevoie, îl cazează la un hotel pînă la decolarea avionului.
Eu am fost preluat de o barcă şi însoţit de înlocuitorul meu somalez, debarcat pe plajă, în apa pînă la genunchi, de unde am fost preluat de o camioneta Ford în care, pe lîngă şofer, mai erau patru somalezi înarmaţi pînă în dinţi.
Şi mi-am început marşul spre nicăieri, în plin deşert, locuit doar de cămile în sălbăticie şi de nişte capre costelive, bune de dus la tîrg şi făcut de ruşine, cu însoţitorii mei muţi de limbi străine, deci incapabili să-mi răspundă la multele întrebări care-mi treceau atunci prin minte.
Avînd în vedere însoţitorii cît şi faptul că nu-mi primisem banii, primul gînd a fost că băieţii primiseră ordin să mă facă ţintă pentru d-nii Kalashnicov cu care erau înarmaţi, în plin deşert.
M-am mai liniştit cînd, după vreo 60 de km, am ajuns în faţa unor ziduri înalte, prevăzute cu sîrmă ghimpată şi cu o poartă solidă de metal, păzită de doi somalezi înarmaţi.
Schimbare bruscă de gînd negru transformat în gri: ”am scăpat de execuţie ca să dau de puşcărie”.
Odată intraţi însă, ochii mi s-au oprit asupra unui viloi, în care din momentul în care am intrat, am rămas pur şi simplu mut de admiraţie, datorită opulenţei construcţiei şi a dotărilor sale, asta în timp ce pînă acolo văzusem cea mai cruntă sărăcie, înregistrată de retina şi memoria mea în mai bine de 25 de ani de peregrinări maritime.
Mi-am cunoscut şi gazda, proprietarul cherestelei, Şef de trib (în Somalia nu exista guvern), foarte amabil, vorbitor de italiană (Slavă Domnului!), care m-a asigurat că a doua zi dimineaţa aveam avion către Dubai şi mai departe spre Bucureşti.
Făcîndu-mă comod după primul duş într-o lună de zile, am deschis o fereastră dinspre stradă, unde un puşti la vreo 12-13 ani se juca sau, mă rog, era înarmat cu un pistol mitralieră Kalashnicov.
Cum m-a văzut, servitorul care-mi fusese desemnat, a închis imediat geamul, deschizîndu-l pe cel dinspre mare si explicîndu-mi panicat că nu a lipsit mult să încasez un glonţ “just for fun”.
A doua zi de dimineaţă, un alt Ford camionetă, de data asta cu şase gărzi de corp, înarmate efectiv pînă în dinţi (grenade, pistoale mitralieră şi o mitralieră în poziţie de tragere pe un trepied) m-au preluat spre a mă duce la aeroport (Bush şi Băsescu mici copii pe lîngă mine, din punct de vedere al pazei de corp).
După circa 120 de km, de peisaj deşertic presărat pe ici pe colo de “localităţi” formate din nişte amărîte de bordeie săpate în pămînt şi acoperite cu frunze de palmier, locuite de somalezi parcă abia eliberaţi din lagărele de concentrare naziste, pe un drum “naţional” întrerupt la fiecare 20-30 de metri de gropi ce trebuiau ocolite, şoferul îmi dădu de înţeles că aproape am ajuns.
Mă aşteptam să văd o clădire tipică pentru un aeroport, dotată cu turn de control şi toate celea.
Pe dracu!
În plin deşert o pistă pe care staţiona un IL-62 (măcar era turbo), nu tu formalităţi, controale vamale, immigration, etc., luat în viteză încă de pe pistă de o stewardesă rusoaică şi îmbarcat în avion.
Aici vreo 50 de pasageri negri şi arabi, care cînd m-au văzut au început să aplaude şi să bată din picioare, în culmea fericirii.
M-am aşezat şi m-am adresat stewardesei:
– Nu vă supăraţi, doamnă, stiu că de obicei pasagerii aplaudă la aterizare şi mai ştiu că nu sînt nici Brad Pitt, nici Alain Delon. De ce m-au aplaudat ceilalţi pasageri?
– Păi cum să nu vă aplaude, domnule, cînd avionul vă aşteaptă de două ore cu pasagerii îmbarcaţi pentru a putea decola?
No comment!
Nici nu m-am aşezat bine şi a şi început prima etapă a repatrierii mele, zborul din Somalia spre Dubai, unde mi se promisese că voi fi aşteptat cu biletul de avion şi cu diferenţa de salariu ce mi se cuvenea pentru aducerea navei în Somalia.
Zborul a decurs normal, cu o scurtă escală pentru realimentare la Djibouti, iar după circa şase ore, am aterizat cu bine în Dubai, unde era de presupus că voi fi aşteptat cu “flori în gară”, chiar de Armatorul mulţumit peste prea de a-i fi adus “rîia” atîta amar de mile marine, în bune condiţii în Somalia.
Aşa că m-am trezit în zona de staţionare Tranzit a Aeroportului Internaţional din Dubai, cu bagajele în cîrcă, fără să cunosc alt număr de telefon decît pe al “amicului” arab Karam din România, deţinînd în portofel suma de 2 dolari americani.
Văzînd că nu mă aştepta nimeni, cu atît mai puţin vreo fanfară sau comitet de primire special constituit în onoarea mea, m-am pus calm pe aşteptare, jucîndu-mă de-a şoarecele şi pisica cu îngrijitorul din zona respectivă, care intrînd de cîteva ori în urma mea la toaleta şi-a dat seama că nu alte nevoi mă împingeau regulat la vizite în spaţiu privat, ci necesitatea de a fuma într-un loc interzis.
Dar l-am “tradus”: cu toate că de vreo două ori a încercat să mă ia prin surprindere, intrînd neanunţat la cinci minute după mine, intuindu-i strategia, m-am debarasat mai ceva ca în anii de liceu, de corpul delict cu filtru.
Un alt inconvenient pe acest aeroport a fost reprezentat de faptul că în Dubai apa curentă de la toalete nu este potabilă, localnicii consumînd doar apă îmbuteliată, pe care în această zonă de tranzit nu aveam de unde să o procur.
În fine, după şase ore de aşteptare, împins de la spate de o sete puternică, de foame, de îngrijorare, de oboseală şi de nervi, mi-am luat inima în dinţi şi am ciocănit la uşa Serviciului Immigration, unde un ofiţer la patru ace, bun vorbitor de limba engleză, mi-a ascultat răbdător povestea şi ajungînd la concluzia că s-ar putea să fiu victima unei mari “ţepe”, mi-a pus la dispoziţie telefonul său mobil pentru a vorbi în România.
Ţinînd cont de educaţia pe care o primesc arabii în această zonă a lumii islamice, conform căreia furtul şi înşelăciunea sînt delicte majore, sancţionabile eventual cu tăierea mîinii cu care ai furat (în cel mai fericit caz), d-l colonel a mers cu solicitudinea pînă la capăt şi, indignat de tratamentul la care fusesem supus, după ce am stabilit legătura telefonică cu Karam, mi-a solicitat telefonul pentru a-i transmite acestuia ceva.
Nu stiu ce i-a spus în arabă, cert este că d-l colonel a obţinut imediat numărul de telefon al persoanei de contact a Armatorului din Dubai.
Astfel înarmat, nici măcar nu mi-a mai dat mie telefonul, ci l-a apelat direct pe conaţionalul său, care “convins” rapid de noul meu prieten de la Immigration, în mai puţin de jumătate de oră, s-a prezentat la aeroport de unde mi-a procurat imediat bilet de avion pentru zborul de dimineaţă spre Bucuresti, înmînîndu-mi totodată şi suma de 300 de dinari (echivalentul a aproximativ 280 usd) ca bani de buzunar, diferenţa urmînd s-o primesc la sosirea în România, de la partenerul Karam.
I-am mulţumit din suflet d-lui colonel si m-am îmbarcat în autobuzul care m-a transportat în zona terminalelor.
Ultima dată în Dubai fusesem cu vreo şase ani în urmă, cînd de pe acelaşi aeroport fusesem repatriat în urma unui contract încheiat cu o altă companie de navigaţie.
Acelaşi aeroport doar cu numele însă, deoarece în cei şase ani de zile se transformase radical, dispunînd acum de numeroase terminale ultramoderne, de unde se făcea îmbarcarea pasagerilor direct în avion.
Zborul pentru Otopeni fiind programat la terminalul no.14, eu am intrat în aeroport pe la poarta no.1, şi după ce am schimbat banii şi am făcut mici cumpărături de la duty free shop, a trebuit să mă car cu bagajul în spinare (nu existau cărucioare şi nici hamali), preţ de mai bine de 1 km prin incinta aeroportului.
Blestemînd lipsa cărucioarelor sau măcar a hamalilor, ţăranul din mine avea să dezlege acest mister, cînd mai aveam cîţiva metri pînă la destinaţie şi cînd obosit şi transpirat, în ciuda aerului condiţionat foarte plăcut de altfel, am zărit întîmplător la circa 1 m în dreapta mea, un călător care “mergea” fără să dea din picioare.
Acest “miracol” era posibil datorită benzilor rulante de circulaţie, cu care era dotat aeroportul şi cu care puteai străbate orice distanţă fără niciun efort fizic.
Halal mie!
Ajuns la Otopeni, am intrat în jungla capitalismului românesc de cumetrie, în care şoferii de taxi care stăteau efectiv ca şacalii la ieşirea din aeroport, crezînd că sînt străin (sau poate din obişnuinţă), mi-au cerut nici mai mult nici mai puţin decît 20 de dolari americani pentru o cursă pînă la Gara de Nord.
Spunîndu-le pe limba lor că nu înţeleg cum să dau 20 usd pentru aşa o distanţă, atîta timp cît din Somalia pînă în Dubai am fost “aero-purtat” pentru numai 150 de dolari, într-un final am căzut la pace pentru doar 15 usd, ajungînd la gară cu puţin timp înainte de plecarea Rapidului de Constanţa, unde am ajuns teafăr după mai bine de 60 de ore de cînd părăsisem nava.
Nu cred că este cazul să mai spun că nici în ziua de astăzi nu am primit suma totală de bani pentru care bătusem palma în cadrul “gentleman agreement-ului”, în urma acestui contract dovedindu-se că eu am fost prima parte a sintagmei respective, iar arabii partea negativă a celei de-a doua.
Şi aşa s-a încheiat aventura mea somaleză!

Erevan News Informeaza

Redam mai jos mini-interviul oferit de Excelenta Sa, D-l Shimon Peres, corespondentului nostru la Bucuresti, Vartan Vosganian, cu ocazia plecarii d-lui Peres de pe aeroportul din Bucuresti:
Reporter:- Excelenta, puteti sa ne spuneti in cateva cuvinte ce v-a impresionat cel mai mult cu ocazia primirii Dvs. de catre omologul Dvs. roman, d-l Basescu Traian?
Shimon Peres: – Sincer sa fiu, cel mai mult m-a impresionat noul model de parasuta Elena Udrea pe care d-l presedinte Basescu a tinut neaparat sa mi-o prezinte, ocazie cu care i-am propus d-lui presedinte un schimb reciproc avantajos.
R: – Daca nu este un secret ne puteti spune in ce consta acest schimb?
S.P.: – Desigur. Avand in vedere iminenta conflictului militar armat dintre noi si Iran, conflict la care s-a angajat si d-l presedinte Basescu, intentionam sa schimbam parasutele din dotarea flotei noastre aeriene, cu noul model Elena Udrea, fapt care va contribui decisiv la ridicarea moralului pilotilor nostri de lupta. De aceea l-am insarcinat pe seful Marelui Stat Major sa contracteze intreaga productie de parasute model Elena Udrea, de prin parcarile, centurile marilor orase romanesti, chiar direct din TIR-uri, daca situatia o va cere.
R: – Am inteles. Si dvs. ce oferiti in contrapartida?
S.P.: – Noi, cunoscand eforturile deosebite in vederea relansarii turismului romanesc, oferim partii romane, sub soganul „Ce-am avut in cap cand l-am votat pe Basescu ?”, un pachet turistic extrem de interesant si inedit. Acest pachet presupune un pelerinaj „per pedes apostolorum” al votantilor d-lui presedinte, in Tara Sfanta, unde le vom pune in exclusivitate la dispozie „Zidul Plangerii” pentru a se da tare, des si repetat cu capul de el doar-doar vor gasi raspunsul la aceasta intrebare. Pentru cei care nici dupa acest exercitiu de autoflagelare nu se vor izvbavi de cel rau si copitat, le-am organizat un suis intersant pe Dealul Golgotei, cu crucea in spate si cu reproducerea intocmai a Patimilor Domnului, pana la momentul crucificarii.
Cei care nici dupa acest supliciu nu s-au vindecat de sindromul Basescu, vor avea parte si de crucificare, conditia Invierii ramanand la latitudinea Domnului. Insanatositii se pot intoarce in Romania, via aero, luand si crucile cu ei ca amintire.
Acest program are si un scop educativ, tot acest proces de penitenta si exorcizare urmand a fi transmis live de Televiziunea Nationala din Israel, urmand ca alegatorul evreu sa traga invataturile necesare in sensul ca „cine-o vota precum romanii, ca ei sa patimeasca!”.
R: – Excelenta, va multumim si va dorim drum bun.
S.P.: – Va multumesc si eu, la revedere!
A consemnat pentru dvs.
Vartan Vosganian