Africa, My Love !

După voiajul de stagiu, care a însemnat contactul meu cu civilizaţia americană la ea acasă şi după susţinerea Examenului de Diplomă, Comandantul sub comanda căruia făcusem acest voiaj şi-a manifestat dorinţa de a mă lua cu el ca Ofiţer Maritim III, pe nava pe care fusese repartizat pentru un nou voiaj, navă ce avea ca itinerar şi destinaţii iniţiale cinci porturi din Africa de West.

Aşa se face că la nici o săptămînă după obţinerea diplomei şi a brevetului de ofiţer maritim, proaspătul, tinerelul şi încă frumuşelul (of, n-am pic de modestie!) ofiţer, îmbrăcat în uniformă şi cu bagajele la purtător, se prezenta la Căpitania Portului Constanţa pentru a ridica actele navei, un cargou de 8700 tdw, navă încărcată deja cu mărfuri generale şi ancorată în rada portului Constanţa „în aşteptare completare echipaj” (adică a mea).

La navă am ajuns la bordul unei şalupe a Armatorului, al cărei conducător la despărţire m-a rugat „să-i dau şi lui o sticlă, două de vin bun”.

Cum eu pentru voiaj mă pregătisem cu vreo 5-6 sticle de coniac albanez, i-am oferit una dintre acestea.

-Nu domnule Ofiţer,noi am dori nişte vin din acela roşu bun, ştiţi dvs. din care!

Neştiind la ce se referea am insistat pentru prima ofertă.

-Lăsaţi domnule, că oricum urc cu dvs. să vă ajut cu bagajul şi mă descurc eu la bordul navei!

OK, am urcat împreună, eu am rămas normal la bord, iar omul meu a coborît la şalupă însoţit de şase „balerine” de Cabernet Sauvignon, obţinute de la un timonier, ocazie cu care am desluşit şi eu misterul cererii sale.

La bordul navei, aproape tot echipajul, mai puţin Comandantul şi echipajul carturilor de serviciu, se afla într-o stare de veselie şi euforie generală.

Timonierul care-mi fusese repartizat ca subordonat şi care mi-a cărat bagajul la cabină, s-a oferit plin de „bucurie” să sărbătorim viitoarea colaborare cu mai multe sortimente de vin sau cu coniac Drobeta la concurenţă cu ţuica bătrînă de prune.

Refuzîndu-l politicos, l-am întrebat totuşi de unde aşa o abundenţă bahică.

Acesta, surprins de întrebarea mea mi-a explicat că, nava este incărcată cu mărfuri generale, printre care şi cu 2 tone de varii sortimente etilice şi că timp de două săptămîni, cît a durat încărcarea, toţi cei care concuraseră la această operaţiune, inclusiv autorităţile portuare, sărbătoriseră într-o veselie plecarea navei în voiaj.

Dumirit în această privinţă, l-am trimis de urgenţă la culcare (peste 6 ore urma să intre în cart, iar eu la primul voiaj pe funcţie nu prea eram sigur în bascheţi) şi, după ce i-am predat actele navei Comandantului şi m-am acomodat cît de cît cu cabina în care urma să-mi petrec următoarele minimum trei luni de zile din viaţă, m-am culcat şi eu.

Un alt motiv de bucurie şi împlinire l-am avut la trecerea Strîmtorii Gibraltar, cînd, în sfîrşit după 8 zile de marş mi-a fost completat cartul cu al doilea om, nea Vania, un marinar în vîrstă, de etnie lipovenească, a cărui primă întrebare la sosirea pe Comandă, văzîndu-se la loc strîmt şi încă mahmur, a fost de ce trecem Bosforul fără pilot ?

I-am răspuns că Bosforul îl trecusem cu o săptămînă în urmă şi că acum intram în Oceanul Atlantic, şi că dacă nu-şi vede de treabă îi voi propune Comandantului să-l debarce în vederea repatrierii pe motive disciplinare în portul Las Palmas, primul port de escală pentru aprovizionare al navei.

Stabilindu-se astfel viitoarele noastre relaţii de serviciu, pe fondul unei treziri bruşte a lui nea Vania din starea euforica în care se aflase pentru mai multe zile, din acel moment pentru restul voiajului nu am mai avut probleme cu el.

După primul port de descărcare Matadi în Zair, unde am luat şi primul contact cu civilizaţia west- africană, a urmat şi al doilea port Tema în Ghana, fostă colonie engleză, port de care sînt legate şi întîmplările următoare şi unde urma să descărcăm grosul mărfii, inclusiv băutura respectivă, care fie vorba între noi se subţiase cantitativ considerabil.

Trebuie să menţionez că am văzut în întreaga mea activitate numeroase foste colonii şi că am remarcat faptul că, funcţie de stăpinii respectivi englezi, francezi, spanioli sau portughezi acestea diferă extraordinar de mult.

In timp ce în fostele colonii franceze sau chiar portugheze, „factorii de civilizaţie şi misionerat europeni” s-au străduit cît de cît să facă ceva şi pentru populatia băştinaşă, englezul, pe unde a trecut a funcţionat precum aspiratorul Buran (la cedarea Indiei, perla coroanei imperiale britanice, şi-au încărcat pe nave pînă şi materialul rulant de cale ferată), lăsînd în urmă doar sărăcie lucie pe fondul unei sălbăticii justificate de lipsurile necesare unei supravieţuiri decente a populaţiei indigene.

Nici Ghana nu făcea excepţie de la această regulă a majestăţii sale britanice.

M-a impresionat teribil gestul watch-man-ului de la navă, căruia văzîndu-l desculţ şi potrivindu-se (după estimarea mea vizuală) la numărul de la pantofi cu mine, i-am dat o pereche de pantofi de-ai mei, aflaţi in stare destul de bună şi pe care cînd i-a primit s-a închinat şi i-a pupat.

A doua zi, deşi nesolicitat, a venit la navă cu un coş enorm de fructe tropicale şi cu sora lui, pe care m-a rugat s-o „găzduiesc” pe perioada descărcării navei.

La protestele mele mi-a zis că nu este cazul să-mi fac probleme, deoarece fructele le adunase pe drumul spre navă, ferindu-se de ele să nu-i cadă în cap, iar soră-sa oricum o va duce pentru circa zece zile ca în Paradis la navă, faţă de Iadul de acasă.

Acestea fiind zise şi termenii unui concubinaj mutual avantajos fiind stabiliţi, viaţa a început să mi se pară un pic mai frumoasă, deorece pînă atunci alte distracţii nu prea înregistrasem la activ.

In oraş, care numai cu numele figura sub acest aspect, nu mergeam deoarece agentul navei (un francez simpatic), ne explicase că este dăunător grav sănătăţii, aşa că distracţia de bază o constituia vizionarea de filme pe care le schimbam periodic cu echipajele celorlalte nave aflate în port.

Plecat într-o seară însoţit de timonier să facem rost de filme noi, ne-am oprit la o navă poloneză abia acostată.

Imprietenindu-ne cu Ofiţerul electrician după cîteva pahare de ţuică de-a noastră stinsă cu bere de-a lui şi după ce conversaţia a decurs in sensul înjurării la greu a comunismului şi a ruşilor care nouă ne luaseră Basarabia iar lor Ucraina, Stanislaw, bine încins, zor-nevoie ne-a invitat în oraş unde ştia el că fiinţeaza o discotecă.

In zadar protestele mele argumentate (pe lingă cele ştiute de la agent, un ofiţer olandez ne povestise un episod în care Comandantul lor, dornic de mişcare, avea un hobby constînd în călărirea unei bicilcete personale în porturile în care nava făcea escală, hobby terminat în Tema după circa o oră de la plecare, moment în care s-a întors la navă, pe jos, „îmbrăcat” într-o frunză de palmier şi fericit că după ce l-au „frăgezit” nu l-au şi mîncat), polacul a ţinut-o una şi bună, aşa că am luat un taxi cu destinaţia faimoasa disotecă.

Odată ajunşi aici, timonierul aflat în stînga mea pe bancheta din spate, a deschis uşa pentru a cobori după care a închis-o imediat şi arătîndu-mi mîna mă întrebă:

-Vedeţi?

-Ce să vad bade, îi replicai eu ?

-Chiar nu vedeţi,a insistat el ?

-Nu,nu văd, am conchis eu.

-Mi-au smuls ceasul de la mînă (era cu brăţară).

Relatîndu-i treaba lui Stanislaw, care era ocupat cu plata cursei, acesta printre „kuuurva şi mother fucker”, mi-a zis să nu ne facem probleme deoarece îi aranjează el pe “negrii ăştia impuţiţi”.

De voie de nevoie, am coborît din taxi într-o imensitate de negri într-o noapte neagră, negrii pe care-i distingeai doar după rînjetele albe ale danturii, la competiţie cu stelele de pe cer, s-au auzit două focuri de armă, Stanislaw s-a întors brusc spre mine după ce incasase rapid doi pumni în plină figură şi mi-a zis:

-Hai repede înapoi la navă, cît mai avem taxiul la dispoziţie!

Ne-am suit de urgenţă maximă în taxi, care a demarat în forţă, după ce capota motorului începuse deja să înregistreze mesajul prin tam-tam, transmis triburilor vecine şi al cărui conţinut menţiona victoria tribului local asupra invadatorului alb.

In maşină, la adăpostul vitezei dată de cauciucurile ce sfîrîiau bucuroase deoarece scăpaseră intacte, Stanislaw ne-a povestit că focurile respective de armă au fost opera lui si că le produsese cu ajutorul unui pistol de intimidare dotat cu gloanţe oarbe, pistol ce zburase peste comitetul de primire odată cu încasarea celor doi pumni veniţi foarte rapid via air-mail.

M-am intors la navă, “home sweet home”, unde „concubina” mă aştepta cuminte în întunericul cabinei, motiv pentru care a trebuit să recurg din nou la artificiul erotic cu „gîdilatul de avarie”, pentru a-i vedea dinţii şi a nu-i confunda din cauză de beznă, şi ea şi cabina, extremităţile si cavităţile anatomice şi să mă trezesc că sărut anapoda.

In zilele următoare s-a prezentat la navă şi destinatarul băuturilor respective, însoţit de Ambasadorul ţării noastre, în onoarea căruia Comandantul a dat o masă festivă şi care Ambasador la plecare, a primit în urma apropourilor sale un sac burduşit cu alimente şi produse de toaletă de bază (orez, fasole, făină, zahăr, sare, săpun, pastă de dinţi, etc.), produse total deficitare pe piaţa liberă ghaneză.

Cu această ocazie am aflat că băutura respectivă repezenta de fapt un comision dat de partenerul român pentru cele trei camioane, două dubiţe TV şi trei tractoare pe care, prietenul personal al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, destinatarul şi totodată liderul partidului de orientare marxistă din Ghana, le cumpărase de la statul român.

Noi, pentru a ne descărca de responsabilitatea lipsei mai mult decît vizibile din marfă, le indicasem muncitorilor negri, locul unde aceasta era depozitată, cu mentiunea să nu se atingă de ea.

Atîta le-a trebuit! A urmat o fiesta generalizată în care dumnealor ne pozau fără să ştie, în toate poziţiile (cu precădere dormind în magazie lîngă corpul delict, sticlele goale), poze care însoţite de Scrisori de Protest bine întocmite indicau fără drept de apel vinovatul pentru împuţinarea cantităţii livrabile.

Fericit totuşi că mai rămasese ceva din comision, tovarăşul Negru l-a rugat pe tovarăşul Comandant, în prezenţa tovarăşului Ambasador, să recupereze şi să depoziteze la loc sigur cantitatea ramasă, pe care să i-o livrăm în urmatorul port ghanez, Takoradi, unde el îşi avea reşedinţa.

După terminarea descărcării, a urmat şi „divorţul din concubinajul româno-african”, ocazie cu care concubina a plecat fericită însoţită de fratele ei, recompensată ca o bună gospodină ce s-a arătat a fi (tot timpul cabina şi hainele mele curate) cu două sacoşe consistente pline, aţi ghicit, cu alimente de bază şi haine „second hand” (banii nu prea aveau căutare, deoarece lipsea cu desăvîrşire marfa).

Am părăsit portul Tema, cap compas Takoradi, unde am ajuns după citeva ore de marş în cursul nopţii şi unde după ce am ancorat într-un întuneric şi camuflaj deplin,s-au prezentat şi patru pirogi pîntecoase trimise de tovarăşul pentru a prelua cele 380 de box-uri de băutură ramase intacte în urma „măcelului” la care fusese supusă întreaga cantitate de mîndrie natională viticolă, pentru mai bine de două luni de zile.

Drept mulţumire, după intrarea navei în port, liderul comunist s-a prezentat la navă, conducînd desculţ ultimul tip de Mercedes, pentru a-l invita pe tovarăşul Comandant cu încă doi însoţitori la el acasă.

Domnul Comandant l-a luat pe Şeful Mecanic şi pe subsemnatul şi împreună cu şoferul marxist de lux, în răcoarea aerului condiţionat al Mercedes-ului am purces spre destinaţie, o vilă superbă, dotată cu tot confortul occidental, situată pe ţărmul oceanului.

Aici am făcut cunostinţă cu moştenirea imperiului britanic, o „iapă” roşcată copios şi proporţionat dotată, la vreo 40 de ani, care ne-a fost prezentată drept soţia sa.

Pe lîngă luxul din vilă, pe un perete din living, am putut admira trei tablouri imense reprezentînd portretele lui Lenin, Castro şi Ceauşescu, idolii politici ai gazdei noastre, care în timpul mesei şi a discuţiilor ulterioare purtate pe marginea piscinei, în adierea brizei tropicale, ne-a relatat cît de mult lupta el împotriva capitalismului decadent şi a imperialismului care a adus săracul popor ghanez în starea de mizerie morală şi materială pe care am putut s-o constatam şi noi.

Oricum El Lidero, era decis să cîştige puterea în orice mod şi să instaureze comunismul în ţărişoara sa.

Seara tirziu ne-am luat la revedere de la gazdele noastre şi ne-am intors la navă cu care a doua zi am părăsit frumoasele ţinuturi ghaneze, îndreptîndu-ne spre Coasta de Fildeş.